Quo vadis...?
     Chiar dacă, oficial, noul dezastru aviatic petrecut în data de 12 noiembrie a.c. este considerat ca având la bază o defecţiune, cetăţenii americani şi lumea întreagă pot fi îngrijoraţi în continuare, pe bună dreptate. Înainte de comunicatele oficiale s-au vehiculat tot felul de ipoteze, neconfirmate ulterior, dar este posibil ca această "neconfirmare" să aibă doar scopul de a opri o psihoză americană ce s-ar fi declanşat dacă, în ciuda măsurilor drastice de securitate instituite după 11 septembrie, dezastrul din Queens ar fi fost determinat tot de o mână criminală. O confirmare ar fi rănit iremediabil orgoliul "Unchiului Sam", trebuie să recunoaştem, şi ar fi îngrozit tot mapamondul. Problema este, însă, că nici măcar nu au importanţă ipotezele, confirmarea sau infirmarea lor oficială, nu are importanţă dacă adevărul este adus la cunoştinţa publică sau ba, căci răspunsul primit nu anulează nici disperarea americanilor, nici îngrijorarea întregii lumi. Din nou au murit oameni nevinovaţi, iar alţi oameni nevinovaţi aşteaptă cu ochii în lacrimi şi cu mâna pe inimă în faţa drapelului înstelat, conştienţi că şi lor le-ar putea veni rândul, oricând. Pentru ei, civilii care nu sunt angrenaţi direct în confruntare - deşi pot simţi cât se poate de direct efectul războiului acesta cumplit - nici nu prea are importanţă răspunsul la întrebarea despre cauzele prăbuşirii avionului. Poate că nici măcar nu este aceasta întrebarea care-i frământă pe ei acum, ci una mult mai profundă, cu conotaţii imense de natură socială şi religioasă, o întrebare la care ar trebui să mediteze mai ales liderii spiritualităţii creştine: CE SE ÎNTÂMPLĂ CU LUMEA ACEASTA? Spre ce se îndreaptă ea? Spre dezastrul prezis al sfârşitului? Poate că a sosit momentul ca liderii creştini, atât de dezbinaţi, să se aplece cu mai multă atenţie asupra pildei biblice a gigantului cu picioare de lut şi a pietrei desprinse din munte, care l-a doborât. Oare nici acum, în acest moment de cumpănă, Biserica Creştină (unică, indiferent de confesiuni, dar frântă şi răstignită ca însuşi Dumnezeul iubirii) nu se poate aduna? Există în lume un ideal care să determine depăşirea orgoliilor şi a urii între fraţi? Este oare nevoie de război, pentru ca pericolul să-i apropie pe creştini aşa cum iubirea propovăduită (dar făţarnică) n-a putut să-i unească? Aşadar, aceasta-i marea întrebare: "Quo vadis...?"
     Explicată succint, această sintagmă are la bază o legendă. Se spune că nişte ucenici ai Domnului au fugit dintr-un oraş roman, de teama represaliilor, chinurilor şi torturilor la care erau supuşi creştinii în primii ani ai apariţiei şi răspândirii credinţei în Hristos. În timp ce fugeau îngroziţi, tocmai ei, care trebuiau să propovăduiască şi îşi lăsaseră "oiţele" de izbelişte, în faţa lor s-a ivit Iisus. Trist, ca şi cum nu i-ar fi văzut, el se îndrepta tocmai spre oraşul din care fugiseră ucenicii săi. "Quo vadis, Domine?" ("Unde mergi, Doamne?"), l-au întrebat fugarii. "Merg să mă mai răstignească încă o dată, dacă voi vă temeţi..."
Ioan HĂNŢULESCU