Calea redresării naţionale: munca
     În ultimii ani, după Revoluţie, viaţa noastră naţională e plină de o preocupare permanentă cu privire la drepturi. Drepturi ale omului, ale copilului, minorităţilor, ale... ale ..., drepturi şi iar drepturi, cele mai multe numai pe hârtie. Nimeni nu mai vorbeşte despre ceva datorii: ale omului faţă de oameni, ale femeilor faţă de familie, ale copiilor faţă de părinţi, ale elevilor faţă de educatori, ale românilor faţă de România. Parcă trăim în lumea conului Leonida care promitea în republica visată de el pensii pentru toţi cetăţenii, "başca" pensiile obişnuite şi dreptul ca nimeni să nu-şi mai plătească datoriile, toate rămânând în seama statului, că de-aia e stat.
     Citeşti în ziare, auzi şi vezi la televiziune lucruri care te pun pe gânduri. Astfel, într-un articol de ziar, o mai mare peste handicapaţi a surprins pe una dintre supusele ei la praşilă şi a cerut să i se anuleze certificatul pe motiv că cine poate munci nu poate fi handicapat. Cu alte cuvinte handicapatul nu trebuie să facă nimic, numai aşa i se recunoaşte acest "statut". De ce nu s-a uitat inspectoarea respectivă şi spre ogoarele vecine, să vadă că la câmp nu mai lucrează decât reduşi mintali şi bătrâni, care-s tot un fel de handicapaţi. Treceţi dimineaţa prin sate şi vedeţi cine dă vitele în ciurdă şi duce laptele la lăptărie şi veţi vedea numai bătrâni, unii cu bastonul în mână.
     Pe vremuri, când aceşti semeni ai noştri nu se numeau handicapaţi, erau îndrumaţi spre meserii potrivite, ajungând croitori, cismari, blănari. Şi nevăzătorii confecţionau perii, iar cei mai slabi de minte păşteau vitele sau măcar gâştele. Trebuie să fie ajutaţi de societate, dar să nu fie opriţi de la muncă, căci numai munca le poate oferi statutul de independenţă şi demnitate. Cu asta ajungem la o altă concepţie ciudată, susţinută oficial la televiziune, de către o ocrotitoare a copiilor din România, care spunea că la sate copiii sunt exploataţi la muncă chiar de către părinţii lor. După părerea doamnei, aceştia, în afară de şcoală, trebuie să se bucure de viaţă, să se distreze şi apoi abia spre 18 ani, să fie încadraţi treptat în muncă. Nu ştiu de ce mai e o preocupare în acest sens a autorităţilor statului, de vreme ce tinerii fac acest lucru de voia lor. Nu numai până la 18 ani, dar şi după aceea. Toată lumea fuge de muncă, mai ales de cea fizică. E destul să asculţi planurile de viitor ale tinerilor noştri: cântăreţi, fotomodele, prezentatoare de modă, dansatoare etc. Şi e interesant un lucru: nimeni nu uită să adauge că "adoră animalele". Dar nu-i vorba de cele din ograda părinţilor sau a bunicilor, oi şi vaci, ci e vorba de câini şi mâţe, hamsteri sau alte specimene. Cine şi-ar fi închipuit, fie numai cu 10 ani în urmă, că pe uliţele satului se va ieşi seara cu câinii la plimbare?
     Căile de a fugi de muncă sunt diferite, după statutul social al tinerilor. Copiii, pe care-i socotim normali, şi învaţă bine la şcoală, nu muncesc fizic, pentru că nu se vor face nici ţărani, nici muncitori. Pentru ei munca fizică e o înjosire. De altfel, nici nu le-o cere cineva: nici părinţii, nici şcoala, nici societatea. Au venit tineri studenţi şi elevi din Anglia în România şi în câteva zile au ridicat o clădire (au fost daţi la televizor) în timp ce elevii şi studenţii noştri nu învaţă să bată un cui. Se spune că trăim şi vom trăi în era computerelor. Copiii sunt îndrumaţi de mici în faţa lor. Dar computerele nu produc grâu, nici fructe, nici lapte, nu confecţionează haine, nici drumuri. Computerele pot ajuta munca fizică, dar nu o pot înlocui. Sunt apoi cohorte de tineri, care nici carte nu învaţă (chiar dacă merg la şcoală) şi nici o meserie nu şi-o însuşesc. Când ajung la 18 ani, nu sunt buni de nimic. O categorie aparte este mulţimea copiilor cerşetori. Singurul lucru pe care-l învaţă e să întindă mâna. Când ajung la vârsta când nu li se mai dă de pomană, nu le mai rămân decât hoţia şi prostituţia. În aceeaşi categorie sunt cei din casele de copii. Li se dă de-a gata, mult sau puţin, dar nu sunt supuşi nici unui efort. La 18 ani, chiar dacă pe hârtie au o meserie, în fapt nu se pricep la nimic.
     Pe vremuri, marii noştri pedagogi naţionali (Simion Mehedinţi, Rădulescu Motru, precum şi şcoala în întregime, ca şi concepţia sănătoasă a poporului român, toţi cereau ca un copil să fie pus la muncă de mic. Se spunea chiar: "Dacă pe un copil nu l-ai învăţat harnic până la 4 ani, mai mult nu-l poţi învăţa". Înţelepciunea populară o spunea mai bine: "Calul bătrân nu se mai învaţă la ham".
     E nevoie ca de mic omul să devină îndemânatic, să-şi dezvolte mintea iscoditoare şi obişnuinţa de-a rezista la muncă până ce lucrul e gata. Copiii au instinctiv dorinţa de a munci şi a făuri. Dacă această dorinţă nu e educată din timp, în adevăr mai târziu e prea târziu. Nicăieri acest lucru nu e valabil mai mult ca în agricultură. Cine nu creşte permanent în ritmul muncilor agricole, nu va fi agricultor bun niciodată. Copilul ce munceşte acasă cu părinţii lui, nu e exploatat, ci face ucenicia la locul de producţie. Asta-i protecţia copilului şi nu ţinându-l departe de efort şi de responsabilitate.
     Aceasta-i calea redresării naţionale: calea muncii. Şi munca se învaţă în timp ca orice pe lumea asta. Altminteri vom avea tot mai mulţi tineri abonaţi la mesele numeroaselor crâşme din sate, trăitori pe seama muncii şi pensiei părinţilor şi bunicilor lor, oameni buni de nimic. Cauza principală a decăderii agriculturii e lipsa tinerilor harnici la sate. Vitele se împuţinează pentru că nu se găsesc tineri să le crească. Dispar bătrânii, dispar şi vitele. Creşte iarba pe păşuni degeaba pentru că nu se mai găseşte un cioban să pască şi să mulgă oile. Pot guvernanţii să facă mii de planuri de redresare a agriculturii. Până nu se vor educa tinerii să muncească pământul cu drag şi să crească vitele, totul va fi zadarnic.
Ion GAVRILĂ - OGORANU