Între normalul cotidian şi revolta inutilă
     Sunt raportate nenumărate cazuri de hărţuire sexuală. Sunt însă şi mai numeroase acelea în care aceste fenomene nu sunt reclamate. Motivele? În primul rând există instaurat un sentiment de autovinovăţie în rândul victimelor hărţuirii. S-a instaurat deja o cutumă în ceea ce priveşte hărţuirea, ceva de genul că numai persoanele uşuratice pot ajunge victime ale unui astfel de fenomen. Astfel, în loc să acţioneze pentru a primi un ajutor specializat (foarte necesar în cele mai multe cazuri), marea majoritate a victimelor preferă "să nu intre în gura lumii". Pe de altă parte, cadrul juridic defectuos face aproape imposibilă demonstrarea manifestării fenomenelor de hărţuire sexuală, în special la locul de muncă.
     Un alt motiv pentru care cazurile de hărţuire sexuală nu sunt reclamate, motiv economic de această dată, este constituit de lipsa accentuată de locuri de muncă (multe persoane preferă să facă compromisuri foarte mari în numele "păstrării bucăţii de pâine"). Din nefericire, acest ultim aspect are efecte devastatoare în planul psihicului victimei deoarece frustrările legate de neputinţă se acumulează, provocând, de cele mai multe ori, o desconsiderare a sistemului de valori general acceptat de societate (termeni ca echitate, fair-play, profesionalism, munca - devenind abstracţiuni fără nici o valoare). Cadrul juridic naţional, chiar dacă întârzie să se completeze cu acte normative specifice, înregistrează unele progrese în acest domeniu. Amintim că România a ratificat Carta Socială Europeană Revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, asumându-şi astfel responsabilităţile în ceea ce priveşte garantarea drepturilor sociale prevăzute de acest instrument al Consiliului Europei, printre care Dreptul la egalitate de şanse şi tratament în materie de angajare şi profesie, fără discriminare, în funcţie de sex (art. 20) şi Dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi de tratament (art. 27).
     Din păcate, proiectul de lege referitor la egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi nu a depăşit Comisiile de specialitate ale Parlamentului, ceea ce dovedeşte că asimilarea principiului egalităţii de gen, chiar şi în contextul relaţiilor de muncă, nu are încă o suficientă susţinere politică. Mai mult, noul proiect de lege care prevede că hărţuirea sexuală poate fi o... contravenţie şi sancţionată în consecinţă - cu maxim 15 milioane de lei sau închisoare contravenţională de câteva luni - este de-a dreptul hilar. Mai pe şleau spus hărţuirea sexuală e un "moft" de care depinde totuşi intrarea noastră în rândul ţărilor civilizate, ea fiind pusă pe acelaşi plan cu tulburarea liniştii şi ordinii publice sau ultraj contra... bunelor moravuri. Fapte care, de regulă, sunt constatate şi amendate de poliţistul sectorist. Poliţist care, cel puţin teoretic, va fi obligat să constate şi să amendeze faptele de hărţuire sexuală comise fie într-o crâşmă de mahala, fie într-o mega-companie internaţională. De-a râsu'-plânsu', doar gândindu-ne că în Occident procesele de hărţuire sexuală se desfăşoară ani de zile, cu probe, martori şi alte mizerii care nu se mai spală în familie...
     Analiza progreselor României în promovarea egalităţii între sexe nu se poate opri aici. Ce se întâmplă cu adevărat la nivelul opiniei publice, în ce măsură s-au schimbat mentalităţile şi comportamentele oamenilor în direcţia recunoaşterii dimensiunii egalităţii de gen ca factor de progres? Semnalele nu sunt prea încurajatoare. Este suficient să privim emisiunile TV şi constatăm persistenţa clişeelor sexiste atât în spoturile publicitare, cât şi în dezbaterile politice. Este suficient să răsfoim ziarele pentru a remarca, cu tristeţe, modul în care este reprezentată femeia şi sub-statutul ei social. Mai îngrijorătoare este însă monotonia majorităţii masculine care controlează şi coordonează viaţa politică şi sferele decizionale, lumea afacerilor şi diplomaţia, majoritate previzibilă în reacţii şi decizii, dar hotărâtă să nu împartă cu "celălalt sex" conducerea treburilor ţării. Perspectivele de progres în acest domeniu depind de foarte multe: de la implicarea mai activă a reprezentanţilor societăţii civile (ONG, partide, sindicate), până la accentuarea eforturilor de a determina factorii de decizie din toate domeniile de activitate să includă, ca prioritate, pe agenda de lucru, respectarea, garantarea şi promovarea principiului egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi. Discriminarea dintre sexe persistă, chiar dacă Constituţia votată în 1991 prevede egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor. În viaţa de fiecare zi ne confruntăm însă cu manifestări, atitudini şi comportamente discriminatorii faţă de femei ca o consecinţă a perpetuării unui anume tip de construcţie socială, bazată structural pe valorificarea modelului masculin. Dezideratul de participare egală a accesului la informaţie, resurse şi la distribuirea beneficiilor nu este o simplă lozincă de conţinut. Este credinţa că progresul unei naţiuni depinde de co-participarea echitabilă a resurselor umane, reprezentate de femei şi bărbaţi în egală măsură, la procesul de integrare într-o dimensiune umană normală.
Nicoleta TOMUŢA