România pare mai aproape ca oricând de o croazieră pe (trans) Atlantic
     Ne aflăm la ora proiectelor. Încercăm să ne imaginăm nu doar fantasmagoric, ci realist viitorul. O primă întrebare este ce ne va aduce anul 2002 în care de curând ne-am croit pârtie şi la propriu şi la figurat? Putem spune că noul an a început bine, chiar dacă nu toţi românii l-au perceput ca atare. Erupţia de bucurie "Ole, ole, ole, viza Schengen nu mai e" este generatoare de optimism şi speranţă. Am văzut români fericiţi, care au trecut nestingheriţi frontierele Europei fără acele rictusuri ale obsesiei şi inhibiţiei că suntem toleraţi printre oamenii care iau trenul, avionul sau locul de la volanul maşinii pentru a se impregna de frumuseţile, de valorile europene şi dacă vreţi, de şarmul şi fastul marilor metropole occidentale în acest început de an nou. Ce-i drept, nu toţi cei care ar fi vrut să iasă afară au şi putut. Şi-au dat seama că pentru a ieşi în Europa ai nevoie pe zi de un salariu mediu pe economie. Au mai constatat că au nevoie şi de o asigurare medicală care face cam cât două pensii de ceapist.
     Firesc ar fi să vedem partea plină a paharului. Ne-am găsit locul acolo unde de fapt îl aveam, dar nu în mod oficial. Deci anul 2002 a început sub auspicii bune. Sperăm că va fi anul NATO pentru România. Punctele adunate sau mai bine zis notele bune obţinute de guvernul Năstase în plan politic şi diplomatic în anul care abia a trecut, au creat o imagine favorabilă României în lume. E adevărat că şi Europa are nevoie de noi, poate chiar mai mult decât noi de ea. Sunt secole de când granzii Europei au beneficiat de această opritoare, de acest obstacol în calea năvălirii tuturor care au semănat în urma lor barbarie, sânge, boli şi pustiu. E o lecţie pe care statele europene se pare că au început să o priceapă. Au nevoie de o securizare a graniţelor dinspre est spre vest, de un filtru care să oprească precum o pulbere nocivă elementele declasate, născute parcă să încalce legea, liniştea şi pacea continentului, să bareze pătrunderea celei mai cumplite molime - terorismul, drogurile şi armele, pericolele de tot felul.
     Aşadar, poate că nu factorul economic a fost cel care a cântărit în luarea acestei decizii, ci cel politic, diplomatic şi geo-strategic. La fel vor sta lucrurile şi în ce priveşte aderarea noastră la NATO. Dar asta nu înseamnă că guvernul de la Bucureşti nu va trebui să facă eforturi serioase spre a obţine invitaţia pentru luna noiembrie a acestui an pentru summit-ul de la Praga unde se va hotărî mărirea clubului ţărilor Alianţei nord-atlantice. Cursa în care ne-am lansat cu toată fervoarea trebuie nu numai continuată dar şi accelerată. Se ştie că România face parte din grupa celor şapte ţări candidate cu şanse de aderare şi că ea ocupă deocamdată locul 7, după Slovenia, cel trei ţări baltice, Slovacia şi Bulgaria. De ce după Bulgaria? Pentru că vecinii noştri ne-au luat-o înainte în ce priveşte ritmul şi esenţa reformei economice şi a armonizării legislaţiei cu cea europeană.
     Este o notă pozitivă că Bucureştiul şi Sofia rămân în pole-position pentru admiterea lor în UE. România nu trebuie să scape nici un moment din vedere că, chiar dacă a fost nominalizată alături de vecinii de peste Dunăre pentru 2004, ea este obligată să-şi continue demersurile pentru adoptarea aquis-ului comunitar. Dacă nu va fi primită alături de celelalte zece state n-ar trebui să fie nici o decepţie, ba dimpotrivă o resuscitare a eforturilor pentru a-şi rezolva toate dosarele de negociere. Altfel riscă să rămână o candidată perpetuă la Uniunea Europeană, aşa cum este cazul Turciei. Aşa cum dificultatea acordării dreptului de liber circulaţiei părea la un moment dat insurmontabilă, ba chiar o himeră şi până la urmă s-a realizat, tot aşa ne putem trezi la summit-ul de la Praga cu acordarea unei bile albe. Bucureştiul este pe deplin conştient de acest lucru şi tocmai de aceea va trebui să acţioneze susţinut pentru a demonstra tuturor că NATO trebuie extins spre Est.
Gheorghe JURCĂ