Liberalii l-au înghiţit pe Meleşcanu
     La sfârşitul săptămânii ce tocmai s-a încheiat, Partidul Naţional Liberal a înghiţit printr-o fuziune elegantă, partidul condus până mai ieri de Teodor Meleşcanu, sau mai precis ce a mai rămas din ApR. A fost a patra fuziune a liberalilor în ultimii cinci ani sau, după părerea iniţiatorilor acestui demers politic, cea mai importantă mişcare de coagulare a forţelor politice de centru dreapta, pe un eşichier politic profund dezechilibrat de o stângă puternică, ce este condusă detaşat şi autoritar de actualul partid de guvernământ, PSD. Dacă am face un scurt istoric al evoluţiilor liberalilor pe scena politică românească din ultimii doisprezece ani, ar fi uşor de evidenţiat că PNL s-a confruntat cu cel mai puternic fenomen de fărâmiţare (unde doar orgoliile personale au primat). Reconstituirea unei "drepte" puternice, grupate în jurul PNL este o muncă politică titanică, dacă ţinem cont de faptul că până în 1998, când s-a definitivat unificarea liberală, nu mai puţin de 10 partide sau formaţiuni politice, 10 aripi şi aripioare se autodefineau ca având o doctrină liberală. Multe dintre aceste partide şi alianţe conjuncturale au avut apariţii meteorice, singurul lucru memorabil şi greu de şters de pe retina şi creierul electoratului fiind certurile memorabile, răsunătoare şi mai ales inutile dintre liderii acestora. Şi pe scena parlamentară, liberalii au avut suişuri şi coborâşuri de-a dreptul abrupte. Au intrat în primul parlament post decembrist ca a doua forţă politică (ce-i drept, la o distanţă uriaşă de fostul FSN), a urmat apoi ratarea pragului parlamentar la alegerile din 1992, după gafa monumentală a lui Radu Câmpeanu care l-a propus pe regele Mihai la preşedinţia României (într-o ţară cu înclinaţii profund republicane), ca apoi, în 1996, să devină unul din partidele aflate la guvernare sub umbrela politică a defunctei CDR. Abia în 2000, PNL a avut din nou curajul să se confrunte cu alegerile şi implicit cu electoratul, mergând pe propriile picioare, respectiv cu siglă proprie şi cu mesaj politic autentic liberal, reuşind să treacă pragul electoral dar cu un scor insuficient pentru a face o opoziţie autentică.
     Cele mai importante fuziuni ale liberalilor din ultimii ani au fost cele cu PAC-ul, condus de Nicolae Manolescu şi cu PL '93, formaţiunea politică a regretatului Horea Rusu şi a potentului om de afaceri Dinu Patriciu.
     Şi Alianţa pentru România a avut o evoluţie interesantă şi chiar spectaculoasă pe scena politică românească. Înfiinţată de un grup de politicieni ai PDSR în anul 1997, la scurtă perioadă după ce partidul lui Ion Iliescu a pierdut alegerile, ApR a câştigat repede popularitate, trecând primul test, cel al alegerilor locale din anul 2000, nesperat de bine, ocupând locul trei la nivel naţional într-un top al mandatelor de primari, consilieri locali şi judeţeni. Au urmat apoi alegerile generale care pentru ApR au fost un dezastru tocmai datorită inabilităţii şi infantilismului politic de care au dat dovadă liderii de la "Centru" ai ApR. Ratând intrarea în parlament după ce au cochetat cu o alianţă pre-alegeri cu PNL, soldată cu un eşec răsunător, ApR a intrat într-un proces de dezintegrare politică sau mai elegant spus migrării masive spre PDSR (PSD - în prezent), PD sau PUR. După "hemoragia" politică din "venele" ApR, Meleşcanu a adus liberalilor prin fuziunea de sâmbătă peste 3200 de consilieri locali, 58 de consilieri judeţeni, 82 de primari şi 139 de viceprimari, ceea ce nu e puţin lucru în condiţiile în care să recunoaştem că "pâinea" mâncată în Opoziţie este mult mai amară şi mai puţină decât nectarul destinat celor de la Putere.
     După luni bune de negocieri, sâmbătă, la Congresul extraordinar de fuziune, s-a pus capăt acestui proces politic catalogat ca fiind o etapă importantă în viaţa politică a partidelor de centru-dreapta. Valeriu Stoica a rămas preşedintele PNL, Teodor Meleşcanu a devenit prim-vicepreşedintele partidului (o funcţie considerată inutilă de liberali până ieri, dar care a fost "reactivată" pentru a-i oferi un post pe măsura orgoliilor şi pretenţiilor lui Meleşcanu), iar "fiul rătăcitor" al liberalilor, Viorel Cataramă s-a reîntors la partidul "mamă" sau "tată" pe funcţia pe care a mai deţinut-o, cea de vicepreşedinte. Pentru Mircea Coşa s-a înfiinţat o a doua funcţie de vicepreşedinte al Consiliului Naţional al PNL, organismul politic condus de Theodor Stolojan. La nivel judeţean, PNL Alba nu poate consemna decât un "plus" de imagine conferit de această fuziune, pentru că filiala din Alba a ApR a fost prima care s-a dezintegrat după alegerile generale din 2000. ApR Alba a fost cea mai puternică filială a (deja) fostului partid condus de Meleşcanu, iar "spargerea" a fost cu atât mai impresionantă, "grosul" membrilor cu funcţii de decizie în defunctul ApR "alergând" la nici o lună de la pierderea alegerilor în tabăra Puterii. Liderul de necontestat al aperiştilor lui Voiculescu în teritoriu, ex-deputatul Nicolae Popa a trecut la PUR, re(constituind) filiala social-liberalilor PUR-işti din Alba, liberalii alegându-se cu câteva sute de membri şi cu câţiva consilieri locali şi cu "fiii rătăcitori" (varianta locală a d-lui Cataramă) Călin Crişan, Dorel Călian, Liviu Preja - foşti membri ai PNL.
     Dincolo de plusurile sau minusurile de imagine ale preşedintelui PNL Valeriu Stoica (a cărui "charismă" nu este tocmai atuul forte), lui trebuie să i se recunoască abilitatea politică în "cruciada" de unificare a forţelor de dreapta având în centru partidul pe care-l conduce, PNL. Stoica a promis în repetate rânduri că această fuziune nu va fi şi ultima, următoarea "ţintă politică" a "săgeţilor" fiind UFD, iar în cazul în care şi acest joc de şah politic va fi câştigat, liberalii nu mai pot fi acuzaţi de derapaj spre "stânga".
Dana MOTREANU