Golani pe culoarele Parlamentului
     Una din instituţiile de bază ale unui stat de drept fără de care nu poate funcţiona democraţia este presa. Nu întâmplător mass-mediei i se mai spune şi cea de-a patra putere în stat sau câinele de pază al democraţiei. Dincolo de metafora ce i se atribuie presei, e limpede pentru toată lumea că cititorii doresc ca ziarul pe care-l citesc, radioul, televiziunea ce le urmăresc zilnic să fie un paznic vigilent al intereselor generale, al fericirii întregii comunităţi. Ei se aşteaptă ca ziarul să lupte pentru a scoate la iveală greşelile, gafele oficialităţilor, să le tragă, cum s-ar spune, de mânecă pentru a nu-i lăsa să cadă sau să persiste în greşeală, să-i apere pe oamenii obişnuiţi, cât mai ales pe cei necăjiţi, maltrataţi adesea moral de unele instituţii care le refuză drepturile ce li se cuvin prin lege, îi poartă pe drumuri, aduc atingere însăşi noţiunii de libertate, demnitate, ba chiar şi pe aceea de om. Cuvântul, fraza acidă, percutantă, sarcastică, ironică sau savuroasă, întregul eşafodaj al unui comentariu pe o temă sau alta echivalează cu un adevărat balsam pentru rănile morale şi sufleteşti ale celor necăjiţi şi obidiţi, lăsaţi la marginea societăţii să se descurce cum or putea. Nu întâmplător unii cititori ne-au mărturisit că fără presă, fără ştirea, articolul cald ce mai miroase încă a cerneală tipografică, s-ar simţi orfani, în nesiguranţă, în suferinţă. Pentru că presa e aidoma unui balon de oxigen sau acel insignifiant pai pentru cel aflat pe cale să se înece. Putem spune la fel de adevărat, că e o rază de speranţă, un orizont afectiv - ideatic în care respiră mai uşor şi mai liber.
     În altă ordine de idei, presa liberă şi independentă de după decembrie '89 a fost un adevărat tribunal unde s-au judecat evenimente şi fapte extrem de tulburi şi de grave, dezvăluind simptome şi punând diagnostice multor boli de care a suferit şi mai suferă societatea românească în tranziţie. Să nu ne referim decât la cazurile care au făcut deja istorie în România post decembristă ca: revoluţia trucată, mineriadele, episoadele Ţigaretei, prăbuşirea Caritasului, a FNI-ului şi a unor bănci, rapoartele Armagedon, scandalul SOV şi mai nou cele privind corupţia, ingineriile financiare, întunericul din subteranele economiei, ca să ne putem crea o imagine aproximativă a rolului pe care îl joacă presa, a curajului ziariştilor de la nivel local până la cel naţional. Nu încape nici o îndoială că pe ici - pe colo s-a mai sărit calul, intrându-se în aria calomniei. Dar de aici şi până a li se inocula prin interceptări telefonice teama, inhibiţia de a spune adevărul e o distanţă prea mare. Se poate întâmpla ca un ziarist care face dezvăluiri importante despre afaceri necurate să poată fi calificat automat drept atentator la siguranţa naţională.
     Nu de puţine ori unii parlamentari s-au exprimat vulgar dacă nu trivial la adresa ziariştilor acreditaţi în Parlament. Cel mai proaspăt caz de acest gen îl constituie grava insultă pe care fostul bard al ceauşismului şi totalitarismului, Adrian Păunescu, le-a adus-o ziaristelor care îşi fac meseria în Parlament, acesta numindu-le pur şi simplu - curve. Atins de paranoia, acest lingău al cuplului diactatorial ar trebui să-şi dea seama că acest apelativ i se nimereşte cel mai bine lui însuşi. Nici cea mai rău famată ziaristă care îşi ia informaţiile din Parlament nu-l poate întrece pe d-l Păunescu în privinţa acuzaţiei pe care acesta le-a adus-o jurnalistelor, din dorinţa de a face valuri, de a-şi crea fani în rândul parlamentarilor. Curat murdar, vorba celebrului personal caragialian - Pristanda.
Gheorghe JURCĂ