Sfânta răbdare moţească
     Cine n-a fost măcar o dată în Ţara Moţilor şi n-a zăbovit în a afla durerile unui neam de oameni falnici, înalţi şi subţiri, cu o neînfricată putere de voinţă şi ospitalitate, acela nu ştie nimic despre unul din cele mai curate caractere româneşti, despre conştiinţa de a aparţine gliei străbune, forţa şi puterea de răbdare, de calm, dar şi de scrâşnire de dinţi în faţa nedreptăţii. Este de acum celebră întrebarea: "Aţi fost vreodată la Abrud?" Memoria, uneori infidelă, reţine cutremurătoarele versuri: "Aţi fost vreodată la Abrud? Amar rânjeşte sărăcia/ Acolo apele au dus cu ele toată bogăţia/ Acolo mincinoşi profeţi de-un timp încoace duc cuvântul/ Şi milă n-au pentru săraci, le iau averea şi pământul/ Acolo-s râuri de dureri dar moţii totuşi au credinţă/ Aţi fost vreodată la Abrud să vezi imensa suferinţă?" Chiar dacă nu mai este atât de actuală, realitatea acestor răscolitoare versuri aici este încă suferinţă, jale, tristeţe, disperare şi deasupra tuturor acestora foamea ce strânge ca un laţ gâtul omului, izolarea de lume, de civilizaţie.
     Ca şi în urmă cu 217 ani, când munţii cei plini de aur se zguduiră de revolta moţilor împotriva unei ocârmuiri nedrepte şi nemiloase, codrii şi izvoarele Apusenilor sunt colindate de un duh al jertfei,când zăpezile acelor timpuri erau stropite de sângele martirilor. Faptele celor trei moţi de cremene au rămas să fie împlinite de urmaşii lor, dar vai, lucrurile, istoria nu lucrară pentru ei. Nici celălalt arhanghel al dreptăţii moţeşti, un iluminist de faimă europeană - Avram Iancu, n-a adus acele drepturi pentru care s-a luptat toată viaţa. Din păcate, a rămas în amintirea urmaşilor, în legende şi vorbirea orală ca un erou romantic, pentru că mlaştina minciunii, a perfidiei şi înşelăciunii l-au redus la tăcere, la însingurare, la o neagră decepţie, la o amară disperare. Veacurile şi deceniile care au urmat, cu cohorta lor de guvernanţi n-au adus mai nimic eficient pentru moţi, pentru a le însenina viaţa.
     Ţara Moţilor, deşi are pântecele bogat în aur şi alte metale preţioase, ca o ironie a sorţii, a rămas la fel de săracă, o ţară a nimănui, cu drumuri impracticabile, cu şcoli în care plouă şi intră frigul, cu păduri jefuite, cu sate în care mai arde feudala lampă cu gaz, unde încă nu intră imaginea televizorului, locul de muncă este o noţiune abstractă, ţarinile se depopulează, văile sunt poluate. Vin alţii de aiurea şi le taie pădurile, cauzând grave dezastre ecologice, unii îşi deschid cârciumi după cârciumi ca şi cum aici ar fi un fel de El Dorado. În Ţara Moţilor se înregistează an de an cele mai catastrofale inundaţii, seceta pârjoleşte iarba pe care moţul o mângâie ca pe o icoană, se usucă pomii fructiferi, legumele în pământ, se viciază aerul. Silicoza şi sifilisul seceră vieţi peste vieţi. Aici toate se prăbuşesc, toate se părăginesc, totul intră în deriziune. Viaţa moţului abia mai pâlpâie ca o stea pierdută la fundul cerului. De aici se cară într-una aur, cupru, lemn şi alte bunuri, dar spre oameni nu vine nimic, ci numai speranţa că poate se va mai naşte un nou Horea sau un Iancu care să le aline măcar rănile sufleteşti.
     S-a făcut o adevărată gargară despre Legea moţilor de către toţi guvernanţii care s-au perindat la putere după '89 încoace, lege care să-i sprijine efectiv pe oamenii acestor locuri, dar practic nu s-a făcut nimic. Câtă fanfaronadă există, Doamne, în ţara asta! Cei care odinioară îi socoteau pe moţi robi, intruşi în acest spaţiu sacru, se bucură acum de tot soiul de drepturi, de legitimaţii care să le permită a duce o viaţă normală, iar moţii rămân pe mai departe obidiţi şi osândiţi. Sub pretexte ce ţin de o jalnică economie de piaţă, de eficienţă economică, moţii au fost uzurpaţi de ceea ce îi scotea din cuiburile lor de piatră şi cetină şi-i ducea în lumea largă - Mocăniţa. În schimb, culmea cinismului, parastasele istorice curg aici unul după altul, gârlă, deşi moţul n-are după ce bea apă.
Gheorghe JURCĂ