De la privatizarea pe 1 leu a lui Ciorbea la cea pe 1 euro a lui Năstase
     A fost Tepro Iaşi, sunt de câteva luni bune Combinatul Siderurgic Reşiţa, Rocar Bucureşti şi multe alte societăţi comerciale unde privatizarea, din păcate, nu a adus nimic bun. Doar belele. Pentru Guvern, dar mai ales pentru angajaţi, care nu numai că nu au dus-o mai bine, aşa cum ar fi fost de sperat şi de aşteptat, ci dimpotrivă situaţia lor economică s-a înrăutăţit drastic mergând până la pierderea locurilor de muncă. Astfel de situaţii nu mai sunt de mult excepţii şi poate de aceea impactul ştirilor de acest gen asupra opiniei publice nu mai este atât de mare. Sau poate, din pricina prea multor ştiri rele, puterea de reacţie a organismului social a fost aproape anihilată. Nu ne mai atinge decât propria nenorocire. Dar dacă lipsa de reacţie a societăţii este explicabilă în termeni psihologici şi sociologici, inerţia guvernanţilor şi a sindicatelor, a marilor confederaţii merită mai multă atenţie. Ca şi cauzele care au generat aceste stări de lucruri.
     Încă din timpul guvernului Ciorbea s-a impus ca singură strategie de reformă economică, de reducere a ponderii societăţilor de stat, privatizarea cu orice preţ, chiar şi pe un leu. De curând preşedintele APAPS - Ovidiu Muşetescu a anunţat că în cel mult 10-12 zile guvernul Năstase îşi va asuma răspunderea în Parlament asupra unui proiect de lege menit a "accelera privatizarea". Printre prevederile actului normativ se află instituirea administrării speciale pe perioada în care societatea este în curs de privatizare, externalizarea activelor cu caracter social înaintea privatizării, suspendarea datoriilor, judecarea în regim de urgenţă a cauzelor legate de privatizare etc. Se va stabili, de asemenea, ca, la propunerea guvernului şi pe baza unor criterii precise, intreprinderile se pot vinde şi la preţul simbolic de 1 euro. Ce-i drept 1 euro este echivalentul a peste 28.000 de lei, iar guvernul Năstase poate fi considerat de aceea mai grijuliu cu averea statului. Dar principiul este acelaşi: să scăpăm cât mai repede de intreprinderile pe care le avem, cu atât mai mult cu cât managerii pe care-i au nu se gândesc sau nu se pricep să le facă rentabile, să îmbunătăţească calitatea produselor şi să recâştige astfel pieţele pierdute, tot din criminală nepăsare în primii ani de după 1989. Să se gândească la asta noii proprietari, iar noi să bifăm o nouă victorie pe frontul privatizării. Iar efectele negative ale aplicării acestui principiu se văd. Cei care angajează achiziţionarea unei intreprinderi de care statul se grăbeşte atât de tare să scape încât o vinde pe 1 euro, de cele mai multe ori nu se gândesc deloc s-o facă rentabilă, să-i plătească datoriile, sau chiar să achite toate ratele de achiziţie, ci doar cum să o dezmembreze, să vândă din active cu mai mulţi bani decât le-au cumpărat, într-un cuvânt, cum să dea un "tun" care să-i îmbogăţească rapid. Că pe ei nu-i interesează ce se întâmplă cu salariaţii acestor firme este trist. Că nici guvernanţii nu sunt foarte preocupaţi este de-a dreptul imoral şi împotriva oricărei logici. Sau poate tocmai în aşteptarea creşterii numărului şomerilor ca urmare a unor asemenea privatizări guvernul a instituit de la 1 martie a.c. o sumă fixă drept ajutor de şomaj, în cele mai multe cazuri mult mai mică decât ar fi primit şomerii dacă se calcula procentual cu veniturile salariale, ca până acum. Căci altfel de unde banii să plătească? Este oare mai social-democrat să plăteşti fel şi fel de ajutoare, să transformi administraţia, de la centru şi până la nivelul celei mai uitate de Dumnezeu comune în organisme de asigurare a protecţiei sociale, decât să faci acest lucru protejând locurile de muncă?
Anca DINICĂ