|
Ioan Cristea, din Alba Iulia, omul care a lovit în... partid
O viaţă distrusă de "maşinăria ocultă" a sistemului totalitarist
Ioan Cristea, din Alba Iulia, are astăzi 72 de ani. A trecut într-o viaţă de om prin încercări cumplite, a acumulat amărăciune şi deznădăjde, dar încă nu s-a resemnat în faţa soartei. Povestea vieţii lui (aşa cum o relatează personal) ar putea constitui subiectul unui roman. Al unui roman despre abuzurile comuniştilor, despre "nebunia" de care dădea dovadă orice om ce îndrăznea să încalce "regulile sistemului". Şi numai cine n-a trăit în perioada aceea nu crede (nici măcar nu-şi poate închipui) de ce metode dispuneau comuniştii pentru a distruge pe cineva. Iată cum sună "povestea" lui Ioan Cristea, aşa cum este expusă în declaraţia acestuia, trimisă pe adresa redacţiei noastre.
În luna februarie a anului 1971, Ioan Cristea era la Sălciua, contabil-şef la Cooperativa de consum, când a primit vizita lui Valer Lombrea, instructor teritorial de partid, venit de la "Judeţeană", individ căruia îi ştiau de frică toţi lucrătorii din comerţul comunist. (Mereu bănuiţi de ciubucuri şi furturi, mereu siliţi să ofere "mici atenţii" celor de la partid, mereu ameninţaţi că îşi pierd serviciul, nici nu mişcau în front în faţa "puternicilor zilei" care se purtau - cu prilejul "vizitelor" lor - ca nişte stăpâni pe propria moşie). Aşa se face că nici Ioan Cristea n-a crâcnit în faţa lui Lombrea: au băut în magazin, au continuat apoi cu băutura în bufet şi în cele din urmă contabilul n-a mai rezistat. A plecat spre casă, chemat de soţia lui. Lombrea, însă, s-a ţinut după el şi l-a ajuns chiar în faţa casei unde a avut loc o altercaţie (motivul acesteia este oarecum confuz). Au lovit şi unul şi celălalt, dar Lombrea a căzut în şanţ şi s-a lovit cu capul de un podeţ. Au urmat cercetările poliţiei, apoi un proces (în care a fost audiat un singur martor, soţia lui Cristea nefiind acceptată ca martor) iar contabilul a fost condamnat la doi ani de închisoare. Cristea nu era membru de partid, aşa că fapta lui a fost considerată deosebit de gravă de către oamenii sistemului. El a fost închis, în acelaşi an 1971, în penitenciarul din Aiud. De aici a început tot calvarul său...
Fiind bolnav de inimă, el a suportat greu regimul de detenţie. Azi îşi aminteşte de iarna lui 1971, când stătea ceasuri întregi afară, în ger, pe ciment, curăţând ceapă. De asemenea, hrana compusă din maţe de vită, nişte ciorbe lungi de sfeclă, nehrănitoare. În celulă, unde era închis alături de un grup de zurbagii, nu se putea odihni: aceştia erau instruiţi să-l şicaneze permanent pe "ăla care lovise omul partidului". Pachetul primit de acasă îi dispărea întotdeauna când era plecat la WC etc. A avut noroc şi a fost eliberat din penitenciar după şase luni. N-a avut, însă, acelaşi noroc cu serviciul. Nu s-a mai putut angaja nicăieri. A mai muncit (tot contabil) din iulie 1972 până în aprilie 1973, la Cooperativa de consum din Mociu (jud. Cluj) şi, ulterior, câteva luni de zile la Cooperativa meşteşugărească din Abrud. "Maşinăria ocultă" a sistemului se pusese în mişcare, iar el a devenit un ostracizat, îndepărtat mereu de oriunde încerca să se stabilească. În 1978, sătulă de greutăţi, soţia l-a părăsit. A fost momentul în care Ioan Cristea a cedat nervos. În 1979, după o perioadă de internare într-un spital de boli nervoase a primit un certificat medical cu diagnosticul "demenţă". Şi cu asta totul s-a sfârşit: omul fusese înfrânt definitiv de sistem...
Azi, ajuns la vârsta de 72 de ani, Ioan Cristea trăieşte singur, considerat un fel de "nebun paşnic", dintr-o pensie de 970.000 de lei. Marea sa greşeală a fost aceea că a încercat mereu, de-a lungul a 30 de ani, să redeschidă procesul în urma căruia fusese condamnat, solicitând revizuirea lui. (După cum a afirmat dânsul, în anul 1987 a fost informat că... dosarul său nu mai există în arhivele Judecătoriei din Câmpeni. Nu am verificat încă acest lucru, dar nu ne-ar mira dacă ar fi chiar aşa, căci erau ani în care orice se putea întâmpla). Considerându-se persecutat în perioada comunistă, Ioan Cristea a solicitat recent comisiei de specialitate din cadrul DMPS încadrarea în prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În conformitate cu acestea, persoanele care "au executat pedepse privative de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă sau au fost lipsite de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice", primesc compensaţii financiare şi drepturi de altă natură. De asemenea, persoanele care au fost internate din motive politice în spitalele de neuro-psihiatrie.
Din păcate, după zeci de ani de zile este aproape imposibil de probat că o condamnare pentru o infracţiune de drept comun a avut, de fapt, un substrat politic (şi cu atât mai puţin în cazul internării într-un spital de neuropsihiatrie! Nu credem că există vreun certificat medical pe care diagnosticul să fie "dement din motive politice"). Specialiştii înşişi recunosc că anumite condamnări se făceau mascat, sub alte motivaţii. Cât priveşte presiunile exercitate pe cele mai diverse căi, acestea nici măcar nu pot fi dovedite cu acte.
Noi nu punem la îndoială corectitudinea diagnosticului acordat lui Ioan Cristea, ci aducem în atenţia opiniei publice şi a celor ce se ocupă de dosarul său, CONJUNCTURA ce a determinat pierderea locului de muncă, a familiei şi a sănătăţii sale.
Ioan HĂNŢULESCU
|