Corupţia de la curţile Europei
     Faptul că ultima reuniune a ţărilor care doresc să intre în NATO s-a desfăşurat la Bucureşti este, în sine, un succes al diplomaţiei româneşti. Ceea ce n-ar trebui să lipsească însă din evaluarea evenimentului este măsura. Spunem aceasta întrucât simpla găzduire a reuniunii, oricât de bine pregătită va fi fost ea, nu elimină problemele pe care România le mai are de rezolvat până în toamnă. Care sunt aceste probleme? Din păcate cam aceleaşi pe care americanii şi ceilalţi membri ai NaTO le semnalează de fiecare dată când se discută despre primirea ţării noastre în Alianţă.
     Cel mai concret mesaj în acest sens, transmis luni reuniunii de la Bucureşti, a fost cel al secretarului general al NATO, George Robertson. El a afirmat că la reuniunea din noiembrie de la Praga vor fi invitate să devină membre ale Alianţei între una şi nouă ţări, iar invitarea acestora va depinde de modul în care ele vor acţiona în sensul reformării societăţii, al asigurării stabilităţii proprii şi al combaterii corupţiei. În opinia lui Robertson corupţia ar trebui combătută prin "legi ferme susţinute de voinţă politică". "Cuvintele nu sunt îndeajuns, cuvintele nu sunt niciodată suficiente, ele trebuie susţinute prin acte şi decizii care pot fi măsurate şi recunoscute", a declarat Robertson în mesajul său televizat transmis la Bucureşti. În replică, premierul Adrian Năstase i-a informat pe participanţii la reuniune că executivul României "intenţionează să promoveze un pachet anticorupţie, care să înceapă în primul rând cu eliminarea corupţiei din guvern".
     Oricât de mare ar fi însă voinţa politică a d-lui Adrian Năstase, ea se izbeşte de chiar scepticismul unor membri ai Guvernului în frunte cu ministrul Justiţiei, Rodica Stănoiu, care tocmai a declarat într-o conferinţă de presă că, în lumina unei cărţi privind corupţia din Franţa, dânsa şi-a temperat optimismul privind lupta cu flagelul autohton, acesta fiind nu doar invincibil ci şi inevitabil. Din raţiuni necunoscute, d-na Rodica n-a spus cum este pedepsită în Franţa corupţia politicienilor de rang înalt. Declaraţii ciudate a făcut şi Hildegard Puwak, ministrul pentru Integrarea Europeană care s-a întrebat retoric la Bruxelles "cine măsoară gradul de corupţie...?" Mai departe distinsa a reflectat că "în toate ţările corupţia atinge instituţiile şi administraţiile. Comisia Europeană a fost demisă în 1999 pentru acte de corupţie, fiind instituţia cea mai democratică şi reprezentativă pentru această parte a lumii". Ceea ce a omis d-na Puwak să spună e faptul că sumele care au dus la demisia Comisiei erau o picătură în ocean prin comparaţie cu nenumăratele fraude ce au desfigurat viaţa publică din România în anii '90. Din cauza lor n-ar fi exclus ca generaţiile viitoare să-şi amintească de acest deceniu în primul rând prin prisma scandalurilor Bancorex, Caritas sau FNI. Ministrul Integrării Europene n-a sesizat nici "amănuntul" că Bruxelles-ul a declanşat o operaţiune internă de curăţenie majoră pentru nişte nereguli financiare care în anumite medii româneşti ar fi văzute ca o bagatelă. Ce servicii a făcut d-na Puwak României cu asemenea diplomatice luări de poziţie constituie un mare mister. Ca şi modalităţile practice de combatere a corupţiei în România anului 2002 în condiţiile în care traficul de influenţă practicat de politicienii întregului spectru politic a atins dimensiuni apocaliptice de natură să aducă în prim plan dilema "A fi sau a nu fi?"
Maria Lucia MUNTEANU