În România bat vânturi atlantice
     Hamletiana întrebare: "a fi sau a nu fi" în NATO constituie pentru noi, românii, o problemă crucială, de care vor depinde cele două faţete ale edificiului numit România - internă şi externă. Această temă pe care ne-am străduit din răsputeri s-o rezolvăm ca nişte şcolari sârguincioşi ne-a frământat ani de zile şi continuă să ne suscite interesul în sensul său cel mai profund. Tot românul îşi dă seama că odată intrată în NATO, ţara noastră îşi va îmbunătăţi serios climatul de afaceri şi şi-ar crea automat oportunităţi pentru companiile europene şi americane, i-ar creşte ratingul de credibilitate, stabilitate economică şi socială, ca să nu spunem că scorul general al avantajelor se va reflecta în creşterea potenţialului economic şi implicit în reflexul acestuia - dobândirea unui nivel de trai mai bun. Numai cine are orbul găinii nu-şi dă seama de aceste avantaje de care ar urma să beneficieze ţara noastră în situaţia admiterii ei în Alianţa Nord-Atlantică.
     Recentul summit de la Bucureşti a reiterat ideea sprijinului constant pentru cea mai substanţială extindere posibilă a NATO şi în mod deosebit a întăririi flancului sudic al Alianţei. "Primăvara noilor aliaţi" cum a fost denumită metaforic reuniunea din capitala României, a constituit o excelentă ocazie pentru liderii de la Bucureşti să afirme într-un cadru mai amplu ceea ce diplomaţia românească n-a încetat s-o facă de la revoluţie încoace şi să sugereze oficialilor NATO că odată cu noile ameninţări la adresa securităţii globale apărute după 11 septembrie 2001, a devenit imperios necesar consolidarea laturii sudice a Alianţei, prin alăturarea României şi Bulgariei la cei doi poli ai flancului: Grecia şi Turcia. Fireşte că America n-a uitat ajutorul primit în campania împotriva terorismului şi că în acest sens va prima considerentul politic, care va avea un plus de forţă în faţa celui economic şi al reformei armatei. După cum se ştie, statul român a trimis trupe în Afganistan, a deschis spaţiul aerian pentru avioanele NATO, serviciile secrete româneşti cooperează cu cele americane. Cu alte cuvinte, România a demonstrat că poate fi un aliat de nădejde.
     Dar toate aceste puncte câştigate pe plan extern nu înseamnă totul, nu înseamnă că deja suntem în NATO. Secretarul de stat adjunct al SUA, prezent la summitul de la Bucureşti, Richard Armitage a subliniat fără echivoc că totul depinde de ţările candidate: continuarea reformei economice şi restructurarea armatei, consolidarea democraţiei, adoptarea şi implementarea de legi anti-corupţie. Aceste criterii nu sunt doar ale Washington-ului ci sunt împărtăşite de întreaga Alianţă. Aşadar, uşa de la intrarea în NATO este deschisă dar nu se poate intra fără să ţii seamă de standardul şi comportamentul general al celor care te primesc la masă. E foarte adevărat că şi NATO are nevoie de o zonă de stabilitate între Marea Nordului şi Marea Neagră şi, în consecinţă, va sprijini aderarea României şi Bulgariei, candidate cu cea mai mare populaţie, care în plus şi-au demonstrat loialitatea faţă de NATO atât în conflictul din Bosnia şi Kosovo, cât şi în războiul contra terorismului. În ce priveşte ţara noastră, ea are un atuu în plus, deoarece a procedat deja la o reformă în Armată prin înjumătăţirea numărului trupelor sale şi alocarea a 2,5 la sută din PIB pentru modernizarea ei. E momentul ca regimul politic de la Bucureşti să treacă la fapte, declaraţiile oricât ar fi ele de frumoase, de sofisticate nu ţin loc de fapte. Trebuie voinţă politică.
Gheorghe JURCĂ