Intelectualul român şi câinele lui Phaemon
     S-a trecut, şi se trece în general, cu prea mare uşurinţă peste grevele profesorilor. Şi nu atât peste expresia lor directă (protestul) cât peste semnificaţia reală a acestora. Fără îndoială că dispreţul cu care este tratat intelectualul român stă la baza mişcărilor sociale din zona "dăscălimii" (căci cu sărăcia s-au mai deprins bieţii oameni). Greu de suportat (chiar ca spectator) batjocura la care sunt supuşi permanent dascălii din partea tăietorilor de lemn moţesc, şoferilor, telalilor, cârnăţăreselor, valutiştilor, politicienilor cu diplome cumpărate şi chiar din partea propriilor elevi "tari în tată". Orice zilier fierar betonist, zidar sau culegător de fructe care a "mirosit" Occidentul îşi poate permite azi să-i râdă în nas omului de la catedră, chiar dacă nu-şi ştie scrie decât numele (şi acela cu literă mică). Dar, mă rog, dispreţul faţă de intelectual şi faţă de bunul său simţ este boală veche în România... Care este, însă, soluţia? Că e de-a dreptul jenant să-i vezi pe profesorii împinşi de disperare ieşind în stradă ca minerii.
     Soluţia, ca şi pentru ceilalţi români, e privatizarea! Sigur, şi privatizarea în învăţământ, deşi aceasta a început să funcţioneze în zonele superioare şi creează mari discrepanţe. Mă refer însă la obţinerea de fonduri din diferite programe de finanţare, prin proiecte adecvate. Că loc pentru inteligenţă şi pentru punerea ei în valoare este, har Domnului! Până acum, intelectualul român a fost exact în situaţia bietului câine al lui Pavlov, salivând la comandă în faţa ghiftuirii altora, ca un obiect de studiu socio-psihologic. (Adică, hai să vedem cât mai rezistă "cobaiul de la catedră" bătaia noastră de joc?) Se pare că a venit timpul ca intelectualul român să procedeze precum câinele lui Phaemon, un filozof care "domicilia" în Roma antică sub domnia lui Caligula. Acest Phaemon avea un căţel foarte inteligent şi cuminte, pe care îl trimitea la piaţă după cumpărături cu un coşuleţ. Chiar dacă aducea carne, câinele lui Phaemon nu se atingea nici măcar de un oscior. Dar iată că într-o zi, pe când se întorcea cu coşuleţul spre casă, fu atacat de o haită de câini vagabonzi care îi smulseră coşuleţul şi începură să se bată ca turbaţi în jurul prăzii. A stat înţeleptul căţel câteva clipe pe gânduri şi a înţeles că nu se putea întoarce acasă fără cumpărături: stăpânul l-ar fi bănuit pe el că s-a înfruptat. Neavând încotro, a lăsat cinstea de-o parte şi s-a repezit în mijlocul haitei. Mai inteligent, mai calm şi cunoscând modul în care se putea deschide capacul coşuleţului, bineînţeles că şi-a însuşit cea mai mare parte din pradă...
     Ce-l împiedică, oare, pe intelectualul român să se repeadă azi în mijlocul haitei de îmbogăţiţi şi de parveniţi, pentru a-şi pune în valoare inteligenţa şi a-şi lua partea leului din "pradă"? (Cu atât mai mult cu cât nu trebuie să renunţe la cinste şi nici nu trebuie să smulgă aşa-zisa "pradă" de la gura altora). Îl împiedică bunul simţ, probabil, sau lipsa de abilitate şi de simţ practic. Dar nimeni nu l-ar putea învinui de lipsă de bun simţ, dacă s-ar informa cu privire la programele de finanţare (din buletinul "Voluntar",de pildă, din revista "Info ONG", de la Agenţia de Dezvoltare Regională-Centru, sau din nenumăratele site-uri de organizaţii şi fundaţii internaţionale). Scrisoarea de intenţie, obţinerea ghidului finanţatorului şi elaborarea proiectului după indicaţiile conţinute de acesta nu sunt lucruri prea complicate pentru un om instruit. Desigur, accesarea unui program de finanţare implică o formă de organizare şi o muncă de echipă. Şi, cum în ultima vreme ONG-urile au fost discreditate, înregimentate politic sau înţepenite la nivel relaţional, puţini sunt cei ce mai au încredere într-o astfel de formă de organizare şi în activitatea de derulare a unui proiect. Totuşi, aceasta este cu adevărat o soluţie, practic o afacere în care nu trebuie investit decât timp şi inteligenţă!
Ioan HĂNŢULESCU