Iarba verde de acasă
     Cuvintele care se vehiculează atât de mult, cum sunt: corupţie, mafie, sărăcie, inginerie financiară, clientelă politică etc., au aceeaşi soartă: cu cât aspiră să capteze mai mult interesul marelui public cu atât se demonitorizează mai repede. Cine ar fi îndrăznit acum câţiva ani să-şi exprime îndoiala în legătură cu ineficacitatea şi neputinţa autorităţilor statului de-a găsi antidotul acestor racile ce devorează, cu o foame pantagruelică, firava şi plăpânda noastră democraţie, libertatea de-a rosti fără teamă gândul curat, sincer şi netăinuit. De atâta uzitare, cuvintele cu pricina nu mai stau pe buzele tuturor, nu mai exercită aceeaşi fascinaţie magică, nu mai sunt o marotă ce înfierbântă minţile şi aprinde spiritele împotriva răului. Lumea românească s-a cam săturat să asculte, să vadă, să citească ce arsenal fabulos a pus Puterea în mişcare, pentru a trata şi vindeca organismul social aflat cam de prea multă vreme în convalescenţă. Sătul de atâta hărţuială, sărmanul contribuabil a întors spatele promisiunilor deşarte. S-a retras în sine înecându-şi mâhnirea şi amărăciunea într-o dezarmantă indiferenţă, vecină cu apatia şi non angajarea. Simptomul este mai grav decât ar putea să pară la prima vedere. El localizează deruta, lipsa de repere şi modele, de aspiraţii şi de încredere în posibilitatea atenuării relelor ce şubrezesc organismul nostru social. Sondajele de opinie, care nu sunt manipulate, confirmă cum nu se poate mai bine neîncrederea omului de rând, a celui care din patru în patru ani este implorat să-şi dea votul noilor sau vechilor veniţi ce promit că vor stârpi hoţia, eradica sărăcia şi vor face ca nimeni în ţara aceasta să nu fie mai presus de lege.
     Apatic, plictisit şi dezamăgit de sfidătoarea prosperitate a unora ce s-au îmbogăţit prin jaf, escrocherii financiare, corupţie, până în straturile cele mai înalte ale guvernării, se declară învins, neputincios de a se lupta cu mafia potentaţilor vremii. Scopul lui este de a obţine cât mai repede un paşaport pentru a părăsi ţara în căutarea unui liman în altă parte a lumii. Sentimentul inutilităţii este devastator, preferă să renuanţe la rang şi poziţie socială, la statutul profesional şi să se piardă în anonimatul culegătorilor de căpşuni în Spania sau preferă munca de salahori în Germania ori aiurea, numai să scape de atâtea minciuni şi făţărnicie. Este o mare dramă să fii nevoit să alegi drumul pribegiei. Cei care pleacă dincolo n-o fac mânaţi de morbul aventurii, ori că s-au săturat de România. O fac de disperare. Gestul celor care se exilează de bună voie nu este un act reflex de moment. El este rezultatul multor frustrări, nedreptăţii ce li s-a făcut, acumularea a tot soiul de umilinţe şi înjosiri la care au fost supuşi şi nicidecum semnul inadecvării sociale. Ei sunt marcaţi de imposibilitatea de a putea clădi noile erarhii sociale, politice, economice şi culturale pe principiile democraţiei reale şi nu mimate.
     Exodul românilor nu este un fenomen singular, vor argumenta unii. De acord, numai că proporţia "dezrădăcinaţilor" altor naţii din jurul nostru este mult mai mică. Şi să nu uităm că unii din ei fac din emigrare un experiment încărcat de cu totul alte conotaţii. Să nu ne fie teamă să recunoaştem că maniera în care sunt asigurate drepturile şi libertatea individuală, devine neîndurătoare pentru mulţi români. De bună seamă că nu ne putem opune mobilităţii de deplasare a oamenilor, care devine una dintre cele mai râvnite valori. Libertatea de mişcare într-o lume ce se schimbă rapid nu poate şi nu trebuie să obtureze însă percepţia realităţilor din preajma noastră. În măsura în care guvernanţii vor şti să dea de lucru nevoiaşilor, vor fi tot mai puţini "dezrădăcinaţi", iar iarba verde de acasă tot mai atrăgătoare, mai plină de miresmele pământului natal.
Sebastian TRUŢĂ