Să ne grăbim încet
     Aparţinem, ne place sau nu, ba mai mult vom aparţine mult şi bine de aici înainte, lumii europene sud-estice-sora mai puţin norocoasă, dar nu mai puţin legitim moştenitoare a antichităţii târzii decât geamăna ei, apuseană. Trăim sub semnul medievalităţii ortodoxe, dominate de sacralitate în care individul îşi caută cu obstinaţie mântuirea sufletului. De aici şi deschiderea lentă, torpoarea, lentoarea, uneori opacitatea spre noile mentalităţi europene, spre înţelegerea tablei de valori moderne. Din păcate, la români timpul pare să aibă alt ritm decât la alte popoare din vestul continentului, mai lent, mai greoi, aşa-zisa politică a paşilor mărunţi sau cum spuneau grecii: să te grăbeşti încet. Românul s-a interiorizat, s-a retras în sine încât puţin îi mai pasă ce se întâmplă în jurul lui şi uneori chiar cu el însuşi. S-a dus pe apa sâmbetei ospitalitatea, prietenia curată, dezinteresată, compasiunea, mila, teama de Dumnezeu. Sunt oameni care mor pe stradă sau în casă pentru că nu au pe nimeni care să-i ajute, bătrâni care se bucură când vine să-i viziteze moartea. Ne place al naibii de mult, asta ni se trage de la ortodoxismul slav, să mutăm lumea exterioară în abisurile eului, să ne autoconfensăm, să reflectăm la ceea ce vom face mâine, căci vorba românească neaoşă, ce nu poţi face azi lasă pe mâine, că şi mâine e o zi. Şi încă o zi poate mai bună decât cea de azi, când lucrurile ar putea lua o traiectorie pozitivă. Aşa se întâmplă cu reforma, cu mafia şi corupţia, cu abracadabranta inginerie financiară din care unii se aleg cu mii de miliarde de lei. Românaşului nostru îi place să meargă la birt, chiar şi în timpul serviciului, la stat mai ales şi comandă o halbă gulerată şi vorba lui Caragiale, si luptă, si dăi. Moftangii incurabili. Pun ţara la cale, o cos şi-o descos ca pe-o haină uzată, îi înalţă pe unii şi dau de pământ cu alţii, îşi plâng de milă, dar mai mult clevetesc, ca şi cum asta le-ar ţine de foame, de bine, de fericire.
     Munca e pentru alţii, ei sunt făcuţi să găsească nod în papură, pete în soare, să vadă aşchia din ochiul vecinului. Gustă senzaţiile tari, ca de pildă fotografierea teleastei Andreea Marin în pat cu iubitul ei şi alte scandaluri din intimitatea unor persoane publice. Spuneam că lumea românească diferă de cea occidentală. Acolo nu există garduri şi curţi şi nici capre, nici invidie şi nici prostie peste care să se uite vecinul. Instituţiile noastre unde se administrează banul, averea publică colcăie de neîncredere, de suspiciune, de pălăvrăgeală. Nu ai, nu poţi şti în cine să ai încredere şi-n cine nu. Versatilitatea, retractilitatea, ipocrizia, cinismul, perfidia sunt tot atâtea feţe ale caracterului funcţionarului public, care, de ce să n-o recunoaştem, a fost mai mult "prelucrat", "ideologizat" de propaganda sistemului totalitarist. El comentează în fel şi chip ceea ce citeşte prin ziare, vede la televiziune şi slavă Domnului că talk-show-urile de pe micul ecran au devenit niştre bălăcăreli, vorbe de clacă, unde adesea gramatica e siluită şi limba folosită te irită mai abitir ca o jignire grosolană.
     Mult mai decentă e, în schimb, lumea de la sat. Ţăranul nostru e mai mintos, mai deschis înţelegerii lumii. Conversând unii cu alţii pe la porţi află multe lucruri despre ei înşişi, despre comunitatea din care fac parte, dar care din păcate se deteriorează, se află într-un proces de deriziune. Află de unde au plecat şi unde au ajuns graţie politicienilor de la centru. Acesta e marele lor câştig, pentru ca data viitoare să ştie mai bine unde va pune ştampila în cabina de vot. Ţăranii sunt obişnuiţi să supravieţuiască unor drame naturale, morale, privesc cu curaj sfârşitul. Ei le-au suportat mai bine decât semenii lor de la oraş. Aici a mai rămas ceva din tradiţionalul bun simţ românesc, din tradiţia şi şi obiceiurile care au făcut ca românul să bată la porţile culturii şi civilizaţiei, să ofere un loc distinct în istoria dramatică a acestui continent, la care tindem să aderăm, când de fapt noi ne aflăm în el de cel puţin două mii de ani. Românul nu s-a grăbit, dar a făcut-o temeinic. Şi bine.
Gheorghe JURCĂ