Statul complice
     Săptămâna trecută a fost mult comentată în presă afirmaţia premierului Adrian Năstase potrivit căreia, prin majorarea accizelor, populaţia va plăti 8400 de miliarde de lei pentru neputinţa statului de a strânge impozitele. Fără excepţie comentatorii s-au întrebat de ce preferă statul să mărească dările pentru populaţie în loc să-i execute silit pe cei care nu-şi achită obligaţiile. Simplu: pentru că nu se doreşte acest lucru! Argumente imbatabile în acest sens oferă controversata ordonanţă care reglementează regimul eşalonării datoriilor agenţilor economici şi al scutirii acestora de plata datoriilor. Pericolul major pe care îl conţine respectiva ordonanţă este ca bun-platnicii, care de-a lungul timpului au făcut mari eforturi pentru a-şi plăti obligaţiile de tot felul, să încerce să se înfrupte şi ei din bunăvoinţa guvernamentală. De ce? Pentru că ei sunt pe deplin conştienţi că rău-platnicii au putut trăi pe seama bugetului numai pentru că întotdeauna au existat bun-platnici care să-şi onoreze obligaţiile. În opinia reputatului economist Ilie Şerbănescu, cel mai scandalos lucru legat de pomenita ordonanţă este că prin prevederile ei guvernul îşi arogă dreptul de a dispune de soarta unor fonduri care nici nu-i aparţin şi pentru a căror gestiune nici nu are vreo îndrituire. Iată argumentele sale.
     Între resursele bugetului de stat, provenind din taxe şi impozite, şi resursele bugetelor de asigurări de pensii, de sănătate, de ajutor de şomaj există o mare şi esenţială deosebire. Astfel, asupra bugetului de stat guvernul are, normal, jurisdicţie. În schimb, asupra bugetelor publice de asigurări (de pensii, de sănătate, de ajutor de şomaj), guvernul n-ar trebui să aibă nici o jurisdicţie căci, organizate în sistem de asigurări, aceste bugete au resurse provenind din contribuţii, aparţinând deci contribuabililor (adică celor care plătesc) şi trebuind să fie gestionate nu de guvern, ci de instituţii independente, indiferent cum se numesc ele. În cazurile citate, asemenea instituţii, chiar dacă există, există doar cu numele, întrucât în fapt guvernul face ce vrea cu banii pe care acestea ar trebui să îi gestioneze. Scandalos în legătură cu această ordonanţă este faptul că guvernul îşi arogă dreptul de a acorda rău-platnicilor înlesniri (respectiv eşalonări sau chiar scutirea de datorii) nu numai pentru impozite şi taxe, dar şi pentru contribuţii la sistemele de asigurări. Or, dacă potenţialele resurse neîncasate în acest ultim caz nici nu aparţin Guvernului, cum ar putea el, prin Ministerul Muncii, să acorde înlesniri celor care nu au plătit?
     Există, însă, şi aspecte mai grave legate de faptul că, în cazul tuturor contribuţiilor la sistemele de asigurări, o parte este plătită de angajat şi o parte este suportată de angajator. În ce priveşte partea suportată de angajat, angajatorul reţine sumele prevăzute din salariu, pe care urmează să le verse către casele de asigurări respective. Evident, dacă angajatorul nu varsă părţile din contribuţii pe care el însuşi trebuie să le suporte, avem de-a face cu o evaziune fiscală. Dacă însă angajatorul nu varsă părţile din contribuţii care revin a fi plătite de către angajat, în ciuda faptului că le-a reţinut de la acesta, avem de-a face cu un furt, care este reglementat ca atare de Codul penal. Dacă în virtutea ordonanţei Ministerul Muncii intervine şi acordă înlesniri angajatorilor la plata părţilor din contribuţii la sistemele de asigurări, reţinute deja de la angajaţi, nu numai că încurajează un furt, dar intră astfel sub incidenţa Codului penal. Şi asta deoarece angajatorii care au reţinut contribuţii ale salariaţilor la sistemele de asigurări dar nu le-au vărsat caselor de asigurări nu numai că n-ar trebui să primească înlesniri dar ar fi cazul să fie chemate în justiţie ca să răspundă pentru furt, potrivit Codului penal. Iar Ministerul Muncii, oferind înlesniri la plata angajatorilor care sunt de fapt într-o situaţie infracţională din acest punct de vedere, se face vinovat de culpa numită în Codul penal favorizarea infractorului.
Maria Lucia MUNTEANU