Interesul naţional
     "Nici un popor nu este atât de decăzut încât să nu merite să te jertfeşti pentru el, dacă îi aparţii!" - scria marele nostru filosof Lucian Blaga, apostrofându-i elegant, dar cu atât mai tăios pe toţi cei care în decursul vremii i-au criticat pe români (cu mai multă sau mai puţină dreptate) uneori reuşind chiar să le inducă un fals sentiment de culpabilitate şi chiar de inferioritate faţă de celelalte popoare ale Europei. La asta au contribuit, trebuie s-o recunoaştem, şi câţiva oameni de vastă cultură, români printre care cel mai reprezentativ este poate Emil Cioran care spunea că poporul român nu are, orice ar susţine cei mai înverşunaţi naţionalişti, un destin mesianic, cu alte cuvinte că ar fi un popor de categoria a doua. Justificând în acest fel potrivnicia destinului, dar şi apetitul marilor imperii vecine pentru subjugarea politică şi economică a Principatelor Române şi mai târziu a României. Scop pentru care nu au pregetat să se alieze. Piedică în calea Islamului, Principatele Române şi apoi România au fost şi paznicele Gurilor Dunării, ţări care de-a lungul vremii au ţinut deschise aceste căi de comerţ lumii occidentale. Şi tocmai aşezarea lor geografică "în calea tuturor răutăţilor" le-a făcut atât de râvnite. Le-au râvnit turcii, le-au râvnit ungurii, austriecii şi ruşii. După apusul epocii marilor domnitori Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, Moldova şi Ţara Românească ajuns vasale ale Imperiului Otoman, în timp ce Transilvania era deja sub suzeranitatea coroanei ungare. Cu toate acestea ele nu şi-au pierdut autonomia şi permanent au râvnit şi luptat pentru câştigarea independenţei, ideal pe care aveau să-l atingă la 1877. Iar asta graţie contextului internaţional favorabil şi tocmai de aceea oarecum împotriva voinţei Marilor Imperii ale vremii, mai ales a celui ţarist care în drumul său spre Ţarigrad (Constantinopol) şi stăpânirea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele plănuia anexarea principatelor româneşti de la Dunăre, care cu mai puţin de două decenii înainte reuşiseră unirea sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
     Refuzând îndeplinirea condiţiilor decurgând din relaţia de suzeranitate faţă de Imperiul Otoman, România a ajuns în război cu acesta, riscând în cazul unul eşec militar fie înglobarea în Imperiul Otoman, fie în cel Ţarist. Cu toate acestea riscurile, foarte mari, au fost asumate de un Parlament care avea încă vie în memorie politica "prin noi înşine" şi succesul repurtat pe baza ei la înfăptuirea Unirii de la 1859, Parlament ai cărui membri au ştiut să lase deoparte meschinele jocuri politicianiste atunci când interesul ţării a cerut-o. La 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu răspunzând unor interpelări spunea: "În stare de război, cu legăturile rupte (cu Poarta - n. n.), ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!" Succesul repurtat apoi pe câmpul de luptă la Plevna, Griviţa şi Vidin aveau să dovedească justa judecată a Parlamentului român care votase moţiunea de declarare a independenţei, iar Marile Puteri nu puteau decât să recunoască această stare de fapt prin tratatul de pace de la San Ştefano.
     Este aceasta o realitate care acum, la 125 de ani de la înfăptuire, trebuie să ne fie un exemplu de acţiune unitară a tuturor forţelor politice, care au ştiut să lase deoparte interesele lor particulare atunci când interesul naţional a cerut-o. Şi dacă ne gândim că foarte mulţi români ardeleni au luptat ca voluntari în Războiul de Independenţă, îi dăm dreptate lui Blaga. Mai ales că în acest an obiectivele şi interesele României sunt clare. Iar pentru atingerea lor nu este suficientă simpla adeziune, ci şi dovada unei posibile acţiuni unitare a tuturor partidelor şi a tuturor cetăţenilor României.
Anca DINICĂ