Cu ochii pe mass-media
Proiectul Europa
     E un lucru ştiut că noi, românii, suntem foarte "ezitanţi" şi "rezervaţi" când e vorba să ne apreciem valorile. Această infirmitate explică şi faptul că, pentru a se afirma, geniile noastre au fost şi încă sunt nevoite să plece din ţară. Din când în când, har Domnului, din exterior ne vin confirmări strălucite ale valorii unor compatrioţi care au făcut şi fac gloria acestei naţii atât de pline de har. O astfel de confirmare este Premiul Joseph-Bech 2001 atribuit filosofului Andrei Pleşu. Acest premiu a fost iniţiat în anul 1976 de către Alfred Toepher Stipher Stiftung F.V.S., în memoria omului de stat luxemburghez dr. Joseph Bech (1887-1975), un susţinător fervent, încă din anii '50, al ideii Europei Unite. Printre laureaţi se numără François Mitterand, Franţa (1995) şi Arpád Göncz, Ungaria (1998). La ceremonia decernării premiului, desfăşurată la Bucureşti, la sfârşitul lunii aprilie, Andrei Pleşu a rostit un discurs sclipitor, reprodus de mai multe reviste de cultură autohtone. Iată un fragment: *"Criteriul unificării e, deocamdată, unul predominant economic şi financiar. Europa unită e - sau tinde să fie - o piaţă bine organizată. Se imaginează o sumedenie de facilităţi comerciale, monetare, vamale, care să facă viaţa întreprinzătorilor mai uşoară şi pe aceea a europenilor mai geometrică. Încercarea nu e lipsită de interes şi a dat deja rezultate semnificative. Întrebarea care se pune e în ce măsură această reformă mai curând administrativă e la înălţimea proiectului politic şi spiritual numit "unificarea europeană". Filosofi ca Jürgen Habermas, istorici ca Philippe Aričs, politicieni ca Lionel Jospin şi mulţi alţii declară exigenţe mai înalte: Europa nu poate fi redusă la înţelepciunea negustorilor de legume, şi dacă e să fie o "piaţă comună", atunci adevărata ei marfă ar trebui să fie cultura, respectiv o anumită clasă de valori. Se face, în acest sens, încercarea de a înlocui vechea uniformitate religioasă a continentului cu un soi de "religie profană", aceea a drepturilor omului şi a guvernării democratice. Domeniul de valabilitate al acestei religii depăşeşte însă frontierele Europei şi, ca atare, nu poate constitui atributul ei specific. În plus, valorile de acest tip, adoptate de multă vreme în Occident, nu s-au dovedit suficient de viguroase şi de consistente pentru a acţiona persuasiv asupra aspiranţilor la integrare veniţi dinspre est. Revoluţia Franceză a încălcat în mod sângeros drepturile omului pe care tocmai le proclamase, votul democratic l-a adus la putere pe Hitler, iar Europa valorilor seculare, de după iluminism, Europa modernă, a economiei de piaţă şi a democraţiilor parlamentare, a produs două războaie mondiale şi două variante de totalitarism criminal, cu efectul dramatic al propriei ei scindări, din care cu greu caută să-şi revină. Uităm, uneori, că Europa nu e numai numele unui admirabil proiect, al unui nobil spaţiu de emulaţie, ci şi acela al câtorva sumbre eşecuri, din care nu s-a învăţat destul. Prin urmare, pentru a reinventa unitatea europeană, trebuie să avem ceva mai mult spirit critic şi ceva mai multă imaginaţie. Mă grăbesc să spun că nici ţările candidate nu au, în această privinţă, un punct de vedere mai nuanţat. Strivite de urgenţa sincronizării, hăituite de exigenţele acquis-ului comunitar, ele înţeleg integrarea europeană tot ca pe o cursă cu caracter economic. Există, e drept, şi mici ajustări legislative (care includ, de-a valma, drepturile minoritarilor, reclamele de ţigări, protecţia animalelor ş.a.), dar accentul cade pe speranţa unui nivel de trai mai bun. Pentru majoritatea populaţiei est-europene, integrarea înseamnă, să nu ne facem iluzii, căpătuire şi nimic mai mult. O mână de intelectuali, dublaţi de o cohortă de demagogi, vorbesc, uneori, şi despre cultură. Trebuie să asumăm o "identitate culturală" europeană, despre care, însă, nu avem decât un concept destul de vag. Esticii tind să facă din cultură un atu rentabil, întrucât e mai greu de măsurat. "Stăm rău cu economia, dar dacă vesticii ar şti ce cultură avem, ar cere să se integreze în Europa răsăriteană". În realitate, în Est ca şi în Vest, asistăm la ceea ce Adam Michnik numea undeva o vertiginoasă "Disneyland-izare" culturală. Europa pendulează între americanizare brutală şi anti-americanism provincial. Unitatea culturală europeană e, aşadar, mai curând un concept de criză decât unul regulator. Să rezumăm: vrem o Europă unită, dar nu putem depăşi nivelul unor operaţiuni de infrastructură. Ne lipseşte viziunea, marea idee restauratoare, marele simbol întemeietor. Ceea ce riscăm să obţinem este o splendidă cochilie vidă, o Europă arătoasă, dar fără interioritate. Ştiind asta, chiar şi cei mai cinici tehnicieni ai unificării nu pot fi scutiţi de oarecari accese de mauvaise conscience. Iar pentru a le uita, ei organizează mari adunări festive în care se vorbeşte, se vorbeşte mult şi triumfal despre miracolul integrării, despre "casa comună" a Europei, despre un vis pe cale de a se împlini. Suntem gata să participăm cu încredere la această manevră terapeutică. Dar să nu programăm mari performanţe înainte de a fi cu adevărat vindecaţi". *Apropo de boli, un virus care bântuie Europa fără discriminare, de la Est la Vest şi de la Nord la Sud, este extremismul de dreapta. Tratat superficial multă vreme, acesta a trezit brutal din amorţire ţările Europei, odată cu anunţarea rezultatului primului tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din Franţa. Înfrângerea zdrobitoare suferită duminică, 5 mai, de liderul extremei drepte din Franţa, Jean-Marie Le Pen, nu a fost de natură să liniştească spiritele. Majoritatea comentatorilor din presa străină dar şi de la noi au făcut trimiteri la asemănările dar şi la diferenţele dintre Le Pen şi C.V. Tudor, liderul partidului "România Mare". Astfel, Gabriela Adameşteanu semnează în revista 22, nr. 635, editorialul intitulat "Asemănări, diferenţe" *"Multiplele asemănări arată că în momentele cheie popoarele, ca şi oamenii, au la dispoziţie un set redus de reacţii. Românii s-au recunoscut în titlurile şi tonurile dramatice ale ziarelor franceze, în formulele, mai directe sau mai ocolite, prin care contracandidaţii de ieri şi-au îndemnat alegătorii să dea votul fostului adversar, în strategiile mediatice de hărţuire sau ignorare a candidatului extremist, în discursul anticorupţie al acestuia (Chirac, "marele naş" pentru Le Pen vs. "jos mafia, sus patria", al lui C.V. Tudor), în promisiunile lui populiste fără acoperire, în ameninţări (construirea de închisori, reintroducerea pedepsei cu moartea). Aceeaşi întrebare refren "cum s-a ajuns aici" şi cam aceleaşi explicaţii: asemănarea dintre principalii candidaţi, ambii purtând responsabilitatea guvernării, campania insipidă, dezagregarea stângii (la noi fusese dezagregarea dreptei), care a furnizat voturi extremelor, criza establishement-ului (perioada preelectorală a fost plină de dezvăluiri de corupţie şi în zona de dreapta, şi în cea de stânga) absenteismul.
     Manifestaţiile fără precedent din Franţa sunt explozia dorinţei de participare la soarta ţării (mai ales din partea tinerilor, poate tocmai pentru că 1 milion dintre ei au votat Le Pen şi 37% s-au abţinut) şi totodată un început de campanie electorală pentru stânga pluralistă (dreapta nu participă la ele şi crede că marşurile şi sloganurile străzii vor alimenta votul protestatar, servind campania Frontului Naţional). Dar ele pot fi citite şi ca un semn de anxietate şi uluire în faţa unei lumi mult mai ameninţătoare decât s-a crezut (asemeni uluirii şi anxietăţii provocate de atacul din 11 septembrie).
     Dar teamă sugerează şi votul (sau non-votul) electoratului lui Le Pen din 21 aprilie, teamă dublată de ură crescândă, faţă de care nu serveşte la nimic să închizi ochii - cred analiştii sceptici. Ei văd viitoarea Franţă, de după legislative, ca un stat instabil, presat de extreme (mai ales de extrema dreaptă) şi în Parlament, şi în stradă. De nemulţumirea socială a beneficiat o vreme stânga, apoi purtătorii ei s-au recunoscut în mişcarea antiglobalistă şi s-au radicalizat, fiind captaţi de extreme. Voturile luate de extrema stângă (aproape 10%) ar fi fost suficiente ca să-l aducă pe Jospin în turul doi. Aşa, Franţa se află în situaţia clasică a polarizării între extreme, cu voturi alimentate nu atât de ura xenofobă, cât de cea faţă de politicieni, de establishement".
Maria Lucia MUNTEANU