Arta improvizaţiei la români
     Improvizaţia, hazul de necaz, ridicat în ultimii ani - din cauza tot mai numeroaselor şi mai gravelor necazuri - la rang de adevărată artă sunt metodele prin care românul de rând, societatea românească în general reuşeşte să supravieţuiască material dar şi spiritual. Fără a fi un paradox (ci doar un nenorocit cerc vicios) ele sunt şi cauzele care ne-au adus în această situaţie. Ne lipseşte obişnuinţa muncii susţinute, a stabilirii cu rapiditate, fără ezitări aproape nesfârşite a unui ţel, iar, când cu greutate ni l-am stabilit, tactica atingerii lui este o chestiune care ne scapă. Nu pentru că nu am găsi vreuna, ci pentru că nu ştim s-o alegem dintr-o mulţime pe cea mai bună. Şi atunci ne complicăm! Şi timpul curge fără a ne atinge scopul. Şi atunci improvizăm! Iar când nu reuşim să trecem hopul, râdem!
     Nu cred că poate indica cineva un singur domeniu al vieţii economice, sociale, culturale, sau politice româneşti, căruia să nu i se potrivească "mănuşă" această manieră de lucru. Oricine doreşte să înceapă o afacere se izbeşte ca de-un zid de birocraţia descurajantă cu care guvernările din ultimii ani ne-au înzestrat. Purtat de la Ana la Caiafa, omul cheltuie energie, nervi şi timp. Iar timpul, spune un slogan binecunoscut al capitalismului spre care sperăm, înseamnă bani. Despre hăţişul de legi - rezultat al laborioasei şi serioasei activităţi parlamentare - nu mai spunem nimic. Ar fi inutil! Cât despre rezultatele procesului de reformă economică, privatizare şi restructurare, el se schimbă cel puţin o dată la patru ani, în funcţie de concepţiile celor care câştigă alegerile. Iar efectele le simţim din plin cu toţii. Sunt doar câteva exemple. Cele mai evidente şi mai grave. Că acestea sunt principalele probleme pe care sunt chemaţi să le rezolve, ştiu politicienii noştri foarte bine. Doar stau înscrise în promisiunile electorale ale fiecăruia dintre partide. Ce-i împiedică s-o facă? Stilul de lucru "lasă-mă să te las", nevoia de peşcheşuri şi ciubucuri. Cum ar mai putea spera la ele dacă lucrurile ar merge bine, dacă LEGEA ar fi simplă şi respectată? Am putea fi acuzaţi de calomnie, nu-i aşa? Ni se pregăteşte o lege care să ne împiedice să mai spunem lucrurilor pe nume. Dar cel mai bun argument în favoarea acestor afirmaţii îl reprezintă energica, eroica, tumultuoasa luptă anticorupţie cerută de organismele internaţionale şi asumată verbal cu surle şi trâmbiţe de politicienii noştri fie ei din opoziţie sau de la guvernare. Asumată verbal, în declaraţii, pentru că rezultatele ei se văd. Nu ştim vreun mare corupt care să plătească pentru faptele sale. Ştim însă bătrâni de peste 80 de ani care fac puşcărie pentru că au uitat să-şi pună actele în ordine, sau n-au putut din pricina avatarurilor vârstei. Pentru ei nu se eliberează certificate medicale care să ateste că nu pot suporta regimul de detenţie. Şi trebuie să ispăşească! Dar ce facem în acest timp? Nici măcar nu ne mai mirăm. Ridicăm din umeri - suntem doar prea mici pentru un război atât de mare - şi ne gândim să ne improvizăm în continuare viaţa, cât mai departe de birocraţi, de lege (fără a deveni fără de lege!) şi râdem de propriile neputinţe. E derizoriu, dar e un stil de viaţă. La porţile Orientului ne-a ajutat să supravieţuim, dar nu ne ajută să progresăm.
Anca DINICĂ