CU OCHII PE MASS-MEDIA
Depresia naţională
     Singurul obiectiv pentru care parlamentarii României asudă din greu pare să fie, de ani de zile, ocuparea ultimului loc în sondajele de opinie referitoare la încrederea populaţiei în instituţiile statului de drept. Un nou capitol în materie s-a scris marţi, 11 iunie, în Camera Deputaţilor. În data respectivă, deşi nu era nici zi de venit din provincie, nici de plecat acasă, în circumscripţii, (a se citi în sânul familiei), domnii deputaţi nu au putut da votul final unor legi importante - între care Statutul aleşilor locali, înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie sau cea privind finanţele publice - din cauza numărului prea mare de absenţi. La apelul nominal s-au prezentat 255 de deputaţi, dar imediat după aceea, aleşii au început să se înghesuie către ieşire, astfel încât preşedintele Camerei, Valer Dorneanu, s-a trezit cu numai 165 de persoane în sală. Situaţia e veche, dar s-a agravat în ultimele săptămâni când, din cauza absenţelor, mai multe proiecte de lege au rămas pe altădată, eventual până după Campionatul mondial de fotbal. Partidele parlamentare, în schimb, au reuşit marea "performanţă" ca, după un an de la termenul preconizat pentru finalizarea negocierilor, să pună pe hârtie o platformă comună de la care să înceapă revizuirea Constituţiei. Această "performanţă" nu este întrecută decât de convergenţa perfectă a punctelor de vedere menite să păstreze tare serioase ale sistemului politic precum numărul prea mare de parlamentari sau scrutinul pe liste de partid. *"Încercarea de a impune, prin Constituţie, o formulă numerică fixă pentru Senat şi Camera Deputaţilor s-a lovit de inflexibilitatea formaţiunilor politice, care s-au gândit imediat ce ar însemna o asemenea dispoziţie pentru ele. Locuri mai puţine înseamnă tot atâta clientelă politică nesatisfăcută, grupuri parlamentare mai mici şi chiar pericolul pentru unele formaţiuni de a nu mai intra în Parlament. Pe scurt, reducerea numărului de locuri pentru Parlament ar obliga partidele să-şi schimbe aproape în întregime tactica electorală şi le-ar forţa să atingă criterii de performanţă care acum pot să lipsească fără a le pune în pericol statutul de partid parlamentar. În faţa unei asemenea perspective, de reformare a vieţii de partid, dorinţele alegătorilor au fost lăsate într-un plan secundar. Ce contează că, de aproape zece ani, toată opinia publică reclamă sistemul greoi şi costisitor al parlamentarismului dâmboviţean sau că bugetul e prea sărac pentru a susţine parlamentari rămaşi pe veci doar nişte nume dintr-o listă electorală? Partidele au avut grijă să pună încă o dată interesele lor mai presus de dorinţele electoratului. E de mirare că reprezentanţii formaţiunilor politice au fost de acord cu diferenţierea atribuţiilor Camerelor şi transferarea procesului legislativ către una dintre ele, în încercarea de a fluidiza actul de legiferare. Unul dintre veteranii vieţii parlamentare remarca faptul că, până acum, nu i s-a întâmplat niciodată să ajungă la mijlocul mandatului şi să nu-şi cunoască toţi colegii pe nume. Acest lucru s-a întâmplat acum, pentru simplul motiv că aceştia sunt practic inexistenţi în arena politică. Este o constatare amară, care sintetizează toate deficienţele unui sistem gândit prost, din start, dar devenit extrem de confortabil pentru cei care se mulţumesc cu statutul de "maşină de vot pe două picioare" (Corina Drăgotescu în "Adevărul din 12 iunie). *În opinia lui Octavian Paler, nici cei care se mulţumesc cu statutul de membri ai guvernului nu pot fi suspectaţi că s-ar prăpădi de grija interesului naţional, chiar dacă sunt sinceri când afirmă că doresc integrarea României în NATO şi UE *"Miniştrii noştri sunt sinceri şi când îi doare în cot de ce se întâmplă în România reală. De altfel, s-ar putea spune că ipocrizia activiştilor comunişti, care se fereau să-şi etaleze privilegiile, era mai puţin sfidătoare decât sinceritatea insolentă de care dau dovadă, azi, unii din epigonii lor. Aceştia vor să li se organizeze vânători întocmai cum i se organizau lui Ceauşescu, vor să fie primiţi cum era primit Ceauşescu, vor să doarmă în cearşafurile în care a dormit Ceauşescu. Şi le repugnă discreţia. Au nevoie să se vadă ce-şi pot permite. Abia atunci se simt importanţi, când nesimţirea lor e publică şi lasă deoparte orice urmă de ruşine. Măcar pasiunea d-lui Agathon pentru palmieri are scuza că e stupidă. După cum, porecla dată d-lui Mihăilescu, "Miki Şpagă", poate fi explicată ca diversiune. Ce ministru care consideră funcţia un mijloc, nu un scop, s-ar mulţumi cu un amărât de "bacşiş"? Bacşişul e pentru chelneri, nu pentru demnitari. O poate confirma şi d-l Văcăroiu. Din păcate, sunt însă şi sincerităţi care n-au nimic amuzant. Cum e cea a d-nei Stănoiu (de obicei, mai prudentă) care ne-a avertizat să nu ne aşteptăm la "nume sonore" în judecarea cazurilor de corupţie. Fireşte, nimeni nu se aştepta să fie deranjat vreunul din clienţii lui Antonie Iorgovan sau ai altor şacali, cu robă sau fără, dar atâta sinceritate nu e, totuşi, prea cinică? Adversarii guvernului zic că România e în pragul unui dezastru naţional. Şi ce-i cu asta? ar suna un posibil "drept la replică" al guvernului. România să facă, mai bine, "ciocu' mic". Să fie mulţumită că are dreptul să înjure, că e liberă să-şi verse năduful. De fapt, aici voiam să ajung. Asta n-a ştiut Ceauşescu. Că libertatea de a înjura face inutilă intervenţia tancurilor. Sentimentul că vorbeşti în pustiu e mai eficient decât orice poliţie." ("Cotidianul" din 11 iunie) *Foarte adevărat, cu precizarea că vorbitul în pustiu, adăugat numeroaselor boli generate de tranziţia de la comunism spre nu se ştie ce tip de orânduire, i-a aruncat pe români "în gropile disperării", după cum a observat şi N.C. Munteanu, punând "sub lupă" depresia nervoasă extinsă la scară naţională. *"Oricâte antidepresive le-ar da guvernanţii, românii nu se simt bine. Râd ce râd, dar râd cu lacrimi. Mai mult plâng decât râd. Mai bine de jumătate dintre tinerii României vor să plece din ţară după ce-şi termină studiile şi cam tot atâţia adulţi regretă că n-o mai pot face. Femeile sunt deprimate că nu au fost selecţionate să culeagă căpşuni în Spania, iar bărbaţii că nu sunt suficient de chipeşi să plece pe Riviera franceză, să dea gata portofele sau inimi de contese cu bani. Sunt deprimate soţiile că soţii, deprimaţi şi ei, îşi caută fericirea în vodcă, în loc s-o caute în muncă. Sunt deprimaţi subalternii că li se schimbă vechii directori, iar noii directori sunt deprimaţi că fondurile de salarii au fost atinse fatal de marea depresie economică prin care trecem. Sunt deprimaţi îndrăgostiţii cu chenzine mai mici decât preţul florilor pe care ar vrea să le ofere iubitelor. Până şi palmierii s-au pleoştit îndată ce au fost transplantaţi pe litoral, în loc să binedispună liota de turişti care bântuie fanteziile ministrului Agathon. Uneori, până şi hoţii sunt deprimaţi, nici ei nu mai sunt ce erau odată. Îşi fac meseria fără tragere de inimă, în silă şi cu mustrări de conştiinţă. Ca tânărul ce a dat o spargere la Săcele şi, după ce a luat de la un pensionar televizorul şi aparatul video, l-a mângâiat pe frunte şi i-a spus: "Iartă-mă, n-am încotro!" Dezertorii sunt şi ei deprimaţi, deşi armata obligatorie e cea mai bună şcoală pentru cei care vor să-şi piardă iluziile. Andrei Ficior a fugit din armată cu o puşcă şi ceva gloanţe, pentru că nu suporta gândul că trebuie să stea departe de iubită. A fost prins fără probleme. Era atât de deprimat, că n-a schiţat nici cel mai neînsemnat gest de apărare".
Maria Lucia MUNTEANU