Indolenţa parlamentară
     Acuzată, pe bună dreptate, ca una dintre cele mai grave tare ale României de astăzi, legislaţia din orice domeniu este o junglă unde omul cinstit se pierde aproape iremediabil, în timp ce impostorii de tot felul, traficanţii şi escrocii găsesc un mediu prielnic activităţilor lor. Avem în fiecare zi dovezi ale adevărului afirmaţiei, şi, aproape la fel de des, aflăm că mai marii noştri înfierează situaţia dar lucrurile se opresc aici, la nivelul declaraţiilor. Ne-am mira dacă lucrurile nu ar sta aşa. E adevărat că ne-am şi bucura, dar... De mult timp am abandonat orice speranţă, noi cei care trăind în România ultimilor ani am învăţat despre clasa noastră politică o mulţime de lucruri rele şi aproape nimic bun. Iar culmea iresponsabilităţii se întâlneşte la Parlament, adică acolo unde, judecând teoretic, că practic tocmai o dezbatem, ar trebui să aflăm maxima seriozitate, dacă vrem să facem într-adevăr din România un stat de drept.
     Numai în ultimele zile, câteva legi organice nu au putut pleca de la Parlament spre promulgare pentru că aleşii noştri nu au reuşit să le voteze din deja celebra lipsă a cvorumului. Cât despre foarte multele legi adoptate, promulgate, dar care nu au nici după un an sau doi normele de aplicare, poate că nici nu mai are rost să amintim. Şi-atunci când se întâlnesc şi lucrează, senatorii şi deputaţii o fac în interesul propriu; mai multe dotări ultraluxoase pentru Palatul Parlamentului, pentru cabinetele din teritoriu, pentru propria lor securitate, mai multe avantaje de orice fel. Situaţia ar fi de neacceptat într-o ţară cu democraţie autentică, în România însă, doar cetăţenii de rând şi mass-media se mai scandalizează. Din pură naivitate, ca să nu spunem altfel! Şi-i înţelegem pe majoritatea parlamentarilor. Indolenţi şi neştiutori, ajungând pe listele care i-au propulsat în comodele fotolii prin diverse jocuri de interese, sau chiar plătind bani grei (practică pe care ne-a reamintit-o de curând deputatul Mihai Bar), nesancţionaţi în nici un fel nici pe cale administrativă (prin tăierea indemnizaţiilor de şedinţă), nici pe linie de partid, pur şi simplu nu ştiu să facă altfel. Nu sunt interesaţi să facă altfel. Şi-atunci devine de înţeles avalanşa de ordonanţe simple sau de urgenţă ale Executivului exasperat de lentoarea Legislativului. Dar să nu uităm că înşişi parlamentarii partidului de guvernământ sunt campionii absenţelor. Şi-atunci situaţia ar deveni hazlie, dacă n-ar fi tragică. Oricum, Opoziţia are muniţie, circul este asigurat, chiar dacă pâinea este din ce în ce mai scumpă şi mai amară.
     Şi nici speranţe de modificare a actualului status-quo nu se întrevăd. Recent, consultaţi asupra modificării Constituţiei, reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare s-au pronunţat pentru o întărire a poziţiei Legislativului faţă de Executiv. Teoretic aşa şi trebuie. Practic, dacă şi în viitor parlamentarii vor fi de aceeaşi factură ca cei de-acum, este un adevărat dezastru. Şi sunt puţine şanse să nu fie aşa. Numărul lor va rămâne probabil acelaşi, sistemul de alegere nici el nu pare că se va schimba, cu atât mai mult cu cât nevoia de finanţare a partidelor este tot mai mare şi de aceea clientela politică tot mai numeroasă. Ce poate face cetăţeanul în această situaţie? Mai nimic. Îi rămâne speranţa, chiar dacă, deocamdată, nimic nu pare a o îndreptăţi!
Anca DINICĂ