Pe-un picior de plai
     O călătorie pe Valea Sebeşului echivalează cu o descindere într-un peisaj mirific, într-un ţinut de legendă. Descoperi cu ochii amintirii sau a poveştilor citite prin cărţi, celebrii plutaşi care coborau într-o terifiantă curgere a spumegosului râu platformele de copaci spre Sebeş, de unde luau drumul combinatelor de prelucrare a lemnului. Reînvie imaginile constructorilor, a hidroenergeticienilor care au silit râul, l-au strâns în chingi de beton, în galerii subterane, în ciclopice baraje, demne de trufia piramidelor. Au rămas în urma lor poduri, viaducte, lacuri de acumulare, dar şi răni, incizii în trupul muntelui, barăci părăsite, colonii de locuinţe. Din râul de altă dată viforos şi vrăşmaş, a rămas doar un firicel care abia se aude murmurând prin sâlhele verzi pe unde zburau odinioară cocoşii de munte, vânaţi cu pasiune de marele scriitor Mihail Sadoveanu, ce a colindat aceşti munţi şi i-a nemurit în bijuterii literare, la fel ca şi astrul din Lancrăm, Lucian Blaga. Seceta prelungită a făcut să scadă nivelul apelor din cele patru lacuri de acumulare şi nu mică ne-a fost mirarea când în uriaşele scoici de beton îşi făcuseră cuib rândunelele.
     Ca o leziune a sufletului sunt fostele cabane care au rămas într-o stare de degradare, de prostraţie şi unde nimeni n-a mai pus mâna să repare, să întreţină aceste case de vacanţă. Aşa s-a întâmplat cu cabana de la Oaşa, cea de la Valea Mare, casele de la colonia Fetiţa, chiar cu mânăstirea de la Oaşa, cu căsuţa lui Sadoveanu. Dar şi mai trist, dacă nu mai sinistru, arată drumurile ce se încolăcesc ca nişte şerpi răspândite printre vârfurile munţilor până sus la Şureanu şi Vârful lui Pătru, unde mai sticlesc ca într-o ilustrată pete de zăpadă şi unde aerul ozonat te îmbată ca un drog. Am văzut doar un autogreder care încerca să niveleze drumurile pentru a face posibilă urcarea maşinilor, a turiştilor veniţi aici de aiurea. În schimb, luau văile şi dealurile în piept zeci şi sute de camioane încărcate cu cei mai falnici brazi, drepţi şi supli ca nişte săgeţi. Din curiozitate am încercat să descifrăm matricolele cu judeţele unde mergeau şi am avut stupoarea să descoperim cel puţin zece judeţe unde se scurgea acest aur verde. Şoferii nu prea se îndemnau să ne spună, erau şi ei părtaşi taciţi ai unei haiducii nemernice, dar cele mai multe mergeau în visteria lui Petre Roman şi a altor mari mahări, care ne dau lecţii de patriotism şi democraţie.
     În schimb, am văzut şi lucruri deosebit de frumoase. Terase, cerdacuri, frunţi de beton şi sticlă, iţindu-şi siluetele ca nişte magice castele din tumultul cetinilor de brad, pensiuni turistice, autoturisme provenite din vest. De altfel, aşa cum ni s-a spus, multe din aceste perle arhitecturale de tip rustic, dar şi urban aparţin unor oameni potenţi financiar din afara zonei sau a judeţului, ca Timişoara, Deva, Cluj şi chiar America, Austria, Germania. Cel puţin Şugagul poate candida oricând la titlul de staţiune turistică montană. Am numărat din goana maşinii cel puţin 30 de astfel de case de vacanţă. O altă Elveţie turistică se încheagă la Luncile Prigoanei şi la Oaşa. Din păcate, cele mai multe sunt case de vacanţă care sunt însufleţite doar sâmbăta şi duminica. Practic, aici ar putea fi durat un adevărat rai turistic, mai cu seamă că zona e foarte ecologică, mai puţin norii de praf ce se stârnesc în urma maşinilor ce gem încărcate de lemne şi a autoturismelor ce urcă spre Poarta Raiului. Dacă nu sunt bani pentru a le asfalta, măcar să fie pietruite aceste drumuri. Doar hârtoapele îţi topesc şi ultima brumă de entuziasm. Păcat, mare păcat, că înmormântăm prin indiferenţă, neputinţă aceste zone încărcate de o inefabilă frumuseţe.
Gheorghe JURCĂ