Foamea bugetară
     S-a încheiat ieri ultima probă a examenului de Bacalaureat. Au mai rămas doar emoţiile rezultatelor care vor fi afişate luni. Se poate deci spune că anul şcolar 2001-2002 s-a încheiat. Iar anul universitar se apropie şi el de final. Ce putem spune însă acum, într-o perioadă de evaluare, despre învăţământul românesc? Mai este el la fel de vestit? Avem, în continuare aceleaşi motive de mândrie? Dacă judecăm după performanţa câtorva unităţi de excepţie şi a rezultatelor obţinute la Olimpiadele Internaţionale, răspunsul poate fi afirmativ. Dar, judecând global un sistem în toată complexitatea lui, nu ne putem opri doar la vârfuri, Şi ce vedem în afara lor? Profesori etern nemulţumiţi de salarii şi care ameninţă în fiecare an Guvernul cu îngheţarea anului şcolar, şcoli în care de-atâta vechime şi delăsare cade tavanul în capul elevilor, şcoli în care iarna e atât de frig încât elevii şi profesorii fac doar act de prezenţă, nicidecum nu desfăşoară un proces instructiv-educativ. Vedem cum creşte constant de la un an la altul numărul copiilor neşcolarizaţi (şi nu numai din motive materiale sau sociale), vedem cum creşte starea de indisciplină şi dezinteresul. Mai nou, ne-a fost dat să vedem cum un profesor universitar - preşedinte de comisie de bacalaureat - se joacă pur şi simplu cu viitorul unor tineri, sau cum Ministerul Educaţiei şi Cercetării pune sub semnul îndoielii corectitudinea profesorilor corectori de la examenul de capacitate. Iar acestea două sunt, cel puţin teoretic, examene naţionale, de rezultatele lor depinzând parcursul viitor al elevilor. Dar pentru asta trebuie seriozitate şi o corectare cât mai omogenă. Condiţie necesară, dar neluată în seamă chiar de profesori.
     Şi cum să mai fii interesat de problemele şcolii când constaţi că sistemul este subfinanţat de zeci de ani (toate guvernele postdecembriste au recunoscut-o, dar n-au acţionat nicicum) şi orice ai face tot aşa va rămâne? E-un paradox aici. Declarat sector de interes naţional, tocmai pentru că se cunoaşte starea gravă în care se află, învăţământul - alături de cultură şi cercetarea ştiinţifică - este sectorul de unde se taie fonduri. Sau se fac legi prin care accesul spre surse extrabugetare este limitat. Cel mai recent exemplu este anularea prin Legea finanţelor publice a autonomiei financiare a universităţilor. Trecută fără vânzoleală prin Camera Deputaţilor Legea finanţelor publice abrogă 11 alineate din Legea învăţământului şi din alte două acte normative. Guvernul nu dă bani la nivelul necesităţilor, dar prin legea propusă - are grijă ca nu cumva fondurile extrabugetare ale universităţilor (dar şi ale unităţilor din învăţământul preuniversitar care au astfel de posibilităţi) să crească prin depunerea lor în bănci comerciale, impunându-le depunerea lor la trezorerie. Mai mult, prevede regularizarea cu bugetul de stat a fondurilor din granturi neutilizate la sfârşitul anului. Legea taie orice posibilitate ca o universitate să-şi poată stabili numărul de norme didactice sau să-şi plătească diferenţiat personalul didactic (în funcţie de performanţe) din fondurile extrabugetare proprii. Deja câteva dintre marile universităţi au anunţat, din acest motiv, renunţarea la unele discipline de învăţământ şi chiar la unele specializări. Şi astfel autonomia financiară şi managerială a universităţilor este anulată, chiar dacă ea a fost cerută în cadrul negocierilor de aderare la UE. Dar foamea bugetară este prea mare. Atât de mare încât o ştire de ultimă oră spune că salariile muncitorilor de la ROCAR vor fi plătite din fonduri ale MEC. Fără alte comentarii.
Anca DINICĂ