Baladă pentru tulnic
     S-a scris în felurite chipuri şi de pe diverse poziţii ale simţirii artistice, a tradiţiilor populare despre acest instrument, simbol al Ţării Moţilor - tulnicul. Vechi de mii de ani, cine ştie dacă nu au cântat din el şi zeii dacilor care au sălăşluit în acest Olimp al Ţării de Piatră - Muntele Găina, tulnicul aduce prin tulburătoarele şi răscolitoarele sale tonuri grave, care îmbină în limbajul său muzical greu de descifrat, ci doar simţit, mărturia nescrisă şi nerostită a atâtor trăiri, manifestări ale sufletului şi cugetului moţesc, ale vremurilor care s-au rostogolit ca nişte pietre din cer, ca nişte fulgere peste ţarinile, stâncile şi cucuruzii brazilor din cei mai trişti munţi ai lumii. Râurile lor, Arieşul, cel vijelios şi înspumat, care nu o dată îşi iasă din matcă, sunt lacrimile atâtor generaţii de moţi care au plâns în sătucurile, în cătunele lor pentru ca soarele dreptăţii şi libertăţii să le lumineze şi lor viaţa puţină şi săracă cât au avut-o.
     Ascultând glasul unui tulnic este o reverberaţie a sufletului fără egal, e ca şi cum ai citi într-o fracţiune de secundă istoria tumultuoasă a acestor locuri, în care convieţuiesc tradiţiile, legendele, înţelegerea şi filosofia populară, ai trăi în adâncul inimii, al conştiinţei, dorul şi durerea unui trecut adesea întunecat, bucuria răsfăţată a unui prezent mai viu, speranţa unui viitor care să le căptuşească moţilor capilarele cu sângele viforos al unor vremuri mai bune. Rar, dacă nu unic, acest instrument care să înnădească într-un florilegiu de sonuri şi inflexiuni grave atâta durere, iubire, elegie şi melancolie, patimă consumată în tăcere, dar şi dezlănţuire de sentimente generoase, de porniri greu de stăvilit.
     Toate aceste reflecţii şi meditaţii ni le-au trezit recenta lansare a primului compact-disc cu cântece de tulnic din Ţara Moţilor, găzduită de Sala Unirii din municipiul Alba Iulia. Aşadar, s-au prăvălit la vale, spre câmpie, Arieşul, codrii de cetină, grohotişurile munţilor în care puteai asculta ca într-o scoică vremurile istoriei, doina de jale a Iancului, zăngănitul lanţurilor pe trupurile lui Horea şi Cloşca, sinistrul supliciu de pe Dealul Furcilor. Am văzut-o pe Maria Gligor, cea mai vestită tulnicăreasă a Ţării Moţilor după celebra Elena Pogan ce-şi trăieşte în tăcere şi discreţie anii senectuţii, pe tinerele moaţe din Câmpeni, pure ca roua brazilor şi zâmbitoare ca bouţele din pâraiele Apusenilor. Abia acum am realizat, prin gestul de supremă dăruire şi reparaţie morală faţă de acest instrument, că tulnicul nu va muri niciodată, că el va fi acea stare de spirit, de vrajă, acea rostogolire de sunete care îi va face pe moţi să privească dinspre trecut spre viitor şi mai departe, în veşnicie. Este cât se poate de emblematic ca acest instrument unic în patria românească să devină o bijuterie, un mijloc de comunicare în mânile acestor fete ce păreau nişte crăiese ale muntelui.
     Le mulţumim lor, acestui mănunchi de fete talentate şi frumoase pentru clipele de aleasă sărbătoare, de înălţare sufletească, ca şi Uniunii Munţii Apuseni, prin profesorul de aleasă fibră moţească, Horea Petrişor Oargă, Primăriei Câmpeni, ca şi tuturor sponsorilor care prin ajutorul lor nobil au făcut posibilă această revărsare maiestuoasă de cântece, de dragoste şi bucurie, că după cei patru moţi: Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu, tulnicul va duce în lume chemarea la unitate, redeşteptare naţională, regăsirea mândriei, demnităţii şi patriotismului de cei mai bravi români. Gândul că un astfel de moment de mare încărcătură emoţională şi plin de semnificaţii spirituale nu va rămâne singular, ne îndreptăţeşte să sperăm întru trezirea, marea trezire a acestui cel de-al doilea grai moţesc - tulnicul şi odată cu el al Munţilor Apuseni, care a avut şi va avea multe de spus lumii româneşti şi de aiurea. Fie ca glasul tulnicului moţesc să se audă într-o bună zi şi în Parlamentul României.