Agricultura ecologică
     Comisarul european pentru agricultură, Franz Fischier, a prezentat recent la Bruxelles un proiect de reformare a sistemului de subvenţii directe către fermieri, care în ţările UE acoperă în jur de 40% din costuri. El propune eliminarea relaţiei dintre subvenţii şi nivelul producţiei realizate. Adică, dacă fermierii vreau subvenţii, ei trebuie să producă cât mai puţin. Dar nu oricum. Accentul se pune pe respectarea normelor de mediu şi obţinerea unor produse ecologice, adică fără îngrăşăminte chimice, pesticide şi insecticide.
     Paradoxal sau nu, dar, din acest punct de vedere, cel al obiectivelor politicii agricole comunitare, România are o poziţie extrem de favorabilă. Sărăcia din ultimii 12 ani a făcut ca în agricultura românească consumul de îngrăşăminte şi pesticide să fie de 10-11 ori mai mic decât media europeană, fapt ce a făcut ca şi producţiile să scadă. Ceea ce este, iată, bine, pentru că acum şi în viitor accentul se pune nu pe cantitate ci pe calitate, iar calitatea înseamnă, în primul rând, produse ecologice. Or, în România, solul este curat, odihnit, nelucrat pentru că în ultimii 12 ani ţăranul şi fermierul român s-au confruntat cu mari greutăţi financiare iar preţurile îngrăşămintelor chimice au luat-o razna. În tot răul este însă şi un bine pentru că, spre deosebire de ţările europene, unde competiţia pentru producţii cât mai mari a îmbâcsit solul cu supradoze de chimicale, în România pământurile au fost ocrotite volens-nolens, tocmai de tehnologiile rudimentare (plugul, sapa şi coasa) la care s-a întors ţăranul român. Aşa că acum România se prezintă într-o poziţie favorabilă vis-a-vis de noile politici agricole comunitare. Este un câştig natural care nu înseamnă însă că automat vom fi din nou grânarul, de această dată ecologic, al Europei. Oricât de ecologice sunt, grâul, orzul, secara, porumbul, floarea-soarelui, laptele, brânza şi carnea din Carpaţi, nu vor putea fi competitive dacă fermierul român nu este încurajat şi susţinut de stat. Iar când dai aproape 1 miliard de lei pentru un tractor, cum poate fi competitiv ţăranul român şi cum poate cumpăra el utilajele pentru ca apoi să asigure şi condiţii igienico-sanitare, inclusiv de ambalare, conforme cu standardele europene. O fi ea telemeaua de oaie sau laptele de vacă muls de la animalele crescute pe pajiştile mioritice de o mare valoare ecologică, dar nimeni nu le cumpără decât dacă sunt igienic ambalate şi prezentate şi mai ales dacă au preţuri competitive. Din păcate, la noi, preţurile produselor au luat-o razna. (De pildă, un litru de ulei de floarea-soarelui costă în România peste un dolar, iar în Germania, nici pe jumătate.) Aici se văd diferenţele dintre politicile agrare ale celor două ţări, dintre tehnologiile şi dotările fermierilor din cele două state. De aceea, fără o reformă agricolă adevărată care să reglementeze piaţa pământului şi a creditului agricol şi care să încurajeze exploataţiile private, oricât de mici ar fi ele (în Austria şi Elveţia - dacă tot comparăm noi Transilvania cu ele, domină exploataţiile sub 10 ha), ţara noastră nu va putea să fructifice momentul favorabil actual şi faptul că în lume se caută tot mai mult produsele agricole ecologice!