Ruleta inflaţiei
     Atât recentul sondaj de opinie realizat de Metro Media Transilvania, cât şi comunicatul Institutului Naţional de Statistică pentru luna iunie au scos în evidenţă câteva probleme dramatice din viaţa românilor care au ca element comun sărăcia - lipsa banilor. Astfel, potrivit sondajului amintit, pentru 39 la sută dintre români - veniturile din gospodărie nu le ajung nici pentru strictul necesar, 37 la sută declară că viaţa este mai grea în acest an faţă de 2001, 26 la sută presimt că viaţa va fi şi mai grea în anul viitor , iar 23 la sută spun că lipsa banilor constituie cea mai grea problemă personală. Cauzele? Deşi sunt mai multe, una pare a fi esenţială - creşterea preţurilor. Creştere care la rândul ei are o altă cauză - inflaţia. Aceasta, printr-o definire mai simplificată, se spune că reprezintă creşterea generalizată a preţurilor de consum. De ce a preţurilor de consum şi nu a celor de producţie? Pentru că preţurile de consum (ceea ce plătim când ne facem cumpărăturile zilnice în magazine sau când ne plătim facturile la apă, curent electric, gaz, etc., reprezintă o noţiune ceva mai cuprinzătoare: aici se reflectă şi costurile de producţie, şi preţurile "la poarta fabricii", şi puterea de cumpărare. Dacă ar fi să luăm de bună că inflaţia se află la originea tuturor relelor ce ni se întâmplă în această tranziţie fără de sfârşit, atunci ultimele date în domeniu prezentate de Institutul Naţional de Statistică ar trebui să ne mai liniştească puţin. Inflaţia a crescut în luna iunie a.c., cu doar 1,2 la sută. Mulţumitor am putea spune, dacă avem în vedere că media lunară a anului trecut a fost de 2,3 la sută. În paralel cu scăderea continuă a inflaţiei începând cu anul 2000, rata de schimb între moneda naţională şi dolarul american sau EURO a marcat şi ea o schimbare esenţială, ilustrată cu deosebire prin aprecierea în termeni reali ai leului. Astfel, este important că procesul de calmare a inflaţiei evoluează în condiţiile menţinerii adevărului preţurilor, al cursurilor acţiunilor şi banilor, al dobânzilor. Ceea ce ne întristează este însă faptul că această măsură nu a putut fi corelată cu liberalizarea totală a concurenţei. Astfel, marii producători, marile monopoluri de stat încă existente, alertate de creşterile preţurilor la carburanţi, energie electrică etc., creşterile dictate de înţelegerile cu FMI şi Banca Mondială, dar şi de alinierea acestora la nivelul celor existente în Uniunea Europeană, încă dictează preţurile şi comandă piaţa în România. Aceste întreprinderi s-au obişnuit ani de-a rândul, când inflaţia a fost ridicată, să facă profit din preţuri umflate după bunul lor plac. Lor, inflaţia mare le-a indus iluzia de bine. Acum, este foarte greu să fie dezvăţate de acest drog. Dacă însă guvernul şi Banca Naţională vor fi ferme în susţinerea procesului de dezinflaţie şi în lunile şi anii ce urmează, soarta lor va fi încet, încet, una... crudă. Toate aceste întreprinderi vor avea nevoie ca să supravieţuiască, de muncă îndârjită, de organizare modernă a muncii, de asumare a riscului în afaceri şi de iniţiativă pentru a mai putea supravieţui. Asta deoarece dictatura lor în ce priveşte creşterea preţurilor fără temei, va trebui să dispară în cele din urmă. Sociologii notează că produsele a căror scumpire sensibilizează în cel mai înalt grad populaţia, producând nevroze generalizate, sunt pâinea, carnea, laptele curentul electric, benzina, energia termică, telefonul şi transportul public. Ori tocmai acestea sar din matcă producând drame în bugetele de familie. Întrebarea este: Până când? Răspunsul: Până când marii producători, respectiv marile monopoluri de stat, nu vor mai dicta şi câştiga la ruleta inflaţiei.