Cultura română în surghiun
     Dacă nu e în flăcări precum Muzeul Satului, patrimoniul cultural românesc este un bun dispensabil, aruncat şi condamnat la uitare. Iar soarta nefericită a Bibliotecii noastre Naţionale ţine să întărească acest trist adevăr. Pentru mulţi o bibliotecă se reduce la ceea ce pare că este un vast depozit de cărţi şi volume. O arhivă necesară, dar nu o prezenţă imperioasă. Dacă putem rezista fără să citim o pagină de carte pe zi, sau pe săptămână, după cum curge în viteză existenţa la porţile uceniciei economiei de piaţă, cu siguranţă că atunci putem da dreptate guvernanţilor noştri care râvnesc la sediul Bibliotecii Naţionale şi să-i lăsăm liniştiţi să se mute în casă nouă. O carte nu este o valoare în sine cum este un tablou, o sculptură, capodopere de mare preţ şi, pentru cei care ne hotărăsc soarta un volum este, în fine, un obiect de inventar care poate fi liniştit depozitat într-un loc sau altul. Cartea depozitează informaţia pe care ne construim şi definim formaţia culturală. Volumele pot fi arse, considerate erezii, sau pot fi obiecte nepreţuite în ochii unui popor.
     Mutat forţat, fondul de carte al Bibliotecii Naţionale începe călătoria nedorită a culturii române şi în care nu pleacă doar câteva zeci de mii de volume, ci însăşi imaginea României devenită dispensabilă. În urma sa nu rămân pe drumuri doar angajaţii bibliotecii - etalon a ţării noastre, dar şi cei care doresc să poată avea acces la volumele condamnate de acum la un trai mucegăit printre celelalte bunuri din rezerva statului. Cititorul trebuie să-şi plătească acum dreptul la carte, îmbogăţind pe alţii, dacă poate, sau va renunţa la citit. Hotărârea surprinzătoare prin care singurul sediu posibil pentru executivul român se dovedeşte a fi cel renovat al Bibliotecii Naţionale, este în fond, decizia care atestă incontestabilul comportament princiar al celui care nu îşi mai poate refuza nimic. Proaspăt-îmbogăţitul, cel care simte că îi lipseşte o generaţie, caută să suplinească deficitul genealogic trişând atunci când îşi creează atent imaginea, inventându-şi propriul spaţiu cultural. Astfel, parvenitul începe mobilatul casei sale întotdeauna cu biroul şi biblioteca, chiar dacă, de fapt, el doar înşiră rânduri de coperţi cu foi albe şi volume aranjate după culoare. În acest caz, ar fi dezirabil ca printre cei care au hotărât surghiunul cultural de proporţii al Bibliotecii Naţionale să fie un bloc masiv de astfel de îmbogăţiţi care să îşi dorească chiar şi un surogat de cultură pentru a nu ostraciza o avere naţională în beciuri, lângă cerealele patriei. Hotărârea de a nu renunţa la puterea cărţii este, în fond, decizia unei puteri de rang nobiliar şi adânc înrădăcinate, care ştie ce face şi nu are nevoie să-şi cumpere cultura la metru, când poate să kilometreze cultura trimiţând-o eufemistic la păstrat, de fapt la păscut prin comunele ţării. Singurul lucru pe care noi nu dorim să i se întâmple unei asemenea forţe de decizie este să nu devină ea însăşi o piesă de anticariat, de mâna a doua, dacă ţine cu tot dinadinsul să-şi şteargă picioarele pe preşul patrimoniului naţional. Pentru că, de ce nu vă citim ca o carte deschisă... şi, să nu vă fie cu supărare, boieri mari!