Psalmul democraţiei
     Noi, românii, vorbim despre democraţie cu atâta patos, cu o neobosită emfază, întocmai ca poeţii ce cântă iubirea pe care de regulă nu o întâlnesc niciodată şi mor cu iluzia ei sub pleoape. Normal ar fi ca despre democraţie să se vorbească mai puţin şi să se facă practic mai mult. Şi apoi de roadele democraţiei trebuie să se bucure cei mulţi. Cei puţini sunt de fapt servitorii majorităţii, cei care sunt datori să facă să funcţioneze această complicată maşinărie. Aşa se întâmplă şi aiurea, în ţări cu vechi state ale democraţiei. Dintre toate neamurile care trăiesc pe acest pământ, americanii au cea mai funcţionabilă şi mai aproape de perfecţiune democraţie. Statele Unite sunt ca un poem al democraţiei. Aici există ceva în faptele omului pe măsura uriaşelor fapte ale ţării şi viceversa. Aici există acţiunea dezlănţuită care trece oarbă peste amănunte, nimicuri, culori şi disensiuni politice, într-o măreaţă mişcare de masă. Înfăptuirea, dispreţul flecarilor neasemuite în covârşitoarea îndrăzneală a mulţimilor şi grupărilor ei, indiferent că sunt albi, negri sau galbeni şi în iureşul perspectivelor ei se întinde ca un torent năvalnic şi îşi revarsă forţa telurică până departe în matcă. Aici omenirea stăpâneşte într-adevăr bogăţiile ţării şi nu are de ce să rabde în sărăcie atâta timp cât grâul creşte din pământ, cât livezile îşi scutură merele, cât limanurile sunt pline de peşte şi câtă vreme bărbaţii zămislesc femeilor prunci.
     Sunt multe ţări care se afirmă prin reprezentanţii lor, însă geniul Statelor Unite nu se vădeşte cel mai bine şi cel mai deplin nici în oficialităţile şi legislaturile lor, nici în ambasadorii şi diplomaţii lor, nici în universităţi sau biserici, nici măcar în ziarele lor sau în inventatori, ci veşnic cel mai mult, în muncă, în oamenii de rând, de la sud la nord, din apus în răsărit, din toate aceste state în toată puternica lor amploare. Forţa unei naţiuni ar fi însă slabă, monotonă, fără o lărgime şi o mărinimie pe potriva sufletului cetăţenilor ei. Nicicând un stat cu puzderia sa de oameni, cu străzi şi bulevarde largi, luminoase, cu întreprinderi prospere, cu ferme, cu mari oraşe, cu învăţătură multă nu poate îndestula idealul omului, setea lui de dreptate, de adevăr, respectul pentru principii şi valorile autentice. O naţiune vie poate lăsa o urmă adâncă, îşi poate exercita autoritatea cea mai deplină fără multă cheltuială, doar cheltuindu-şi propriul ei suflet, punându-se în slujba celor mulţi. Aceasta este suma foloaselor rodnice, a indivizilor sau aceea a statelor şi ale actualei sale acţiuni şi măreţii. Un mare poet american, Walt Withman spunea: "Lăsaţi alte naţiuni să-şi cânte bătrâneţea şi războaiele, să-şi zugrăvească epocile şi caracterele şi cu aceasta cântul lor se încheie, căci altul este marele psalm al democraţiei". Aşa că, oricâte obstacole, câte beţe i s-ar pune în roate, democraţia nu se opreşte din mersul ei viguros.
     Adevărata democraţie nu cunoaşte meschinăria şi trivialitatea, ura, răutatea, fanfaronada şi împărţirea dreptăţii reale după interesele celui mai puternic. Democraţia este egală cu sine însăşi şi toţi membrii societăţii sunt la fel de buni, de egali în drepturi şi judecaţi despre faptele lor după aceleaşi legi. Cei mulţi fac legea. Administratorii, politicienii să se distingă prin generozitate şi afecţiune şi prin încurajarea concurenţei. Să nu se îngrijească de bogăţii şi privilegii pentru ei, ci pentru cei mulţi. Dar, la noi, mai este mult până departe.