Paharul cu lapte
     Unii ar putea crede că programul social al guvernului este o realizare măreaţă a acestor zile, că atenţia şi grija dâmboviţenilor îi are în vedere pe cei săraci. Poate chiar aşa să şi fie. Mă îndoiesc însă, că unele măsuri luate de guvern sunt cele mai bune. Ne luptăm pe brânci să sporim numărul de economate, care nu sunt altceva decât nişte magazine alimentare unde uleiul, zahărul şi orezul sunt ceva mai ieftine decât în altele. Ideea nu e deloc nouă, ea a fost luată de la predecesorii lor care imediat după război vindeau alimente pe cartelă pentru a ajunge la toată lumea. Bine, bine vom zice, dar atunci ţara era chiar zdruncinată, sărăcită de război. Dar acum? Ţara se află la fel de săracă sau cel puţin o bună parte a populaţiei se descurcă greu cu... supravieţuirea. Numai că acum nu ne aflăm după război. Cele câteva sute de economate înfiinţate până acum sunt practic o frecţie la un picior de lemn. Cu găselniţa acestor economate nu se va rezolva niciodată problema protecţiei săracilor. Ar trebui câteva mii bune de astfel de magazine pentru a atinge o cotă cât de cât satisfăcătoare.
     Cum se împacă realizările din ce în ce mai spectaculoase ale economiei naţionale cu nevoia de a se ajunge la practici socialiste. Adică să ajungem din nou la cazanul comun? Normal ar fi să demarăm mai întâi economia, să avem salarii cât de cât normale şi să ne putem permite luxul pe care acum puţini îl au, de a putea să cumpărăm cu toţii de la magazinele normale. Suntem oare o ţară care a purtat războaie şi conflagraţii ce ne-au distrus economia? Desigur că nu. Noi ştim că s-a dus o luptă acerbă pentru putere în care s-au încheiat o serie de pacte sociale. O ploaie de promisiuni deşarte. În schimb, unii se aprovizionează de la economate, alţii cumpără din magazinele de lux. Pentru că au cu ce. Aceştia au adunat cu toptanul, şi-au înmulţit proprietăţile, şi-au îngroşat conturile în bănci. Toate astea se văd la lumina zilei, dar nu scandalizează pe nimeni. Aşa-i în capitalism, deoparte bogaţii, de cealaltă săracii. Numai că la noi, peste 70 la sută din populaţie o duce de azi pe mâine, chiar ca după un adevărat război. Că mai marii conducători ai destinelor românilor se îngrijesc şi nu pun pleoapă pe pleoapă ca omul simplu s-o ducă bine se vede şi din faptul că s-au gândit să introducă compensaţii pentru plata încălzirii. Se are în vedere ca numărul celor evacuaţi din apartamente pentru neplata întreţinerii să se reducă. Care va să zică, există probleme cu mâncarea, probleme cu încălzirea, probleme cu locuinţele, asta în timp ce trâmbiţăm marile succese externe, ca inevitabila intrare în NATO, aderarea la UE, realizări pe tărâmul democraţiei, al reformei, al însănătoşirii climatului moral, al scăderii numărului de infracţiuni, al paşilor viguroşi pe care îi face societatea civilă românească.
     Vorbe, vorbe. De curând, aflăm că premierul nostru drag are grijă şi de copiii ţării, că, începând cu noul an şcolar se va da pentru fiecare elev zilnic câte un corn de 80 g şi un pahar de lapte de 200 ml. O fi însemnând şi asta o notă bună pentru guvern, dar întrebarea care se pune este de ce părinţii elevilor nu le pot pune în ghiozdane pacheţelele cu mâncare? Şi dacă maşina se strică pe drum şi nu mai ajung cornurile şi laptele la elevi? Să ne prezinte guvernul, prin administraţiile locale în ce stare se află şcolile, dacă ele sunt pregătite pentru noul an şcolar. Sau dacă elevii au cărţi, rechizite, uniforme, ori dacă ajung la şcoală în condiţii normale, civilizate. Nu este de ajuns să nu murim de foame şi de frig. După 12 ani de libertate şi democraţie vrem ceva mai mult, să ni se respecte demnitatea de oameni. Noi vrem să trăim, nu să supravieţuim!