Chestiunea CPI
     La 1 august România a semnat un acord bilateral cu SUA potrivit căruia cele două state s-au angajat să nu extrădeze la Curtea Penală Internaţională (CPI) un cetăţean al celeilalte părţi a cărui extrădare ar fi solicitată de către această instanţă din cadrul ONU, Bucureştiul urmând să supună spre ratificare acest acord Parlamentului.
     Actul de curaj şi prietenie al ţării noastre, aşa cum a fost apreciat el de către politicienii americani, n-a avut însă efectul scontat şi SUA nu mai poate conta pe aceeaşi înţelegere în ceea ce priveşte eventuala soartă a soldaţilor săi decât pe singurul stat care va mai ratifica acordul, şi anume Israelul, deşi invitaţii au fost trimise mai multor state. Elveţia, Canada, Norvegia, Iugoslavia au refuzat net să accepte acordul de neextrădare, propus de americani. Dincolo de acuzaţiile de trădare, servilism, proastă orientare, disperare prin care ţara noastră se face vinovată de a stârni oroarea europenilor, acţiunea României vine pe fondul schimbărilor care vor să surprindă Uniunea Europeană. Schimbări de dincolo de Ocean, promovate atât pe plan intern şi extern, iar ţara noastră a înţeles că trebuie să sară din mers în trenul acesta dacă mai vrea să prindă un loc liber la viitoarea întrunire NATO. Ideea că România a semnat fără a înştiinţa forul european din care speră să facă parte este de neacceptat, la fel ca şi cea potrivit căreia o ţară candidată la integrare cel mai devreme în 2007, prin gestul său de a semna un simplu acord bilateral, ar putea influenţa decisiv şi definitiv politica externă a UE. În acest sens, Uniunea se mulţumeşte să avertizeze ţările candidate la aderare şi pe cele din ograda proprie să nu semneze un astfel de acord şi anunţă că va face publică poziţia sa faţă de chestiunea CPI, cel mai probabil în septembrie. O astfel de atitudine nu desemnează nicidecum o situaţie de criză în care ar fi fost aruncată Uniunea Europeană, ci simpla luare la cunoştinţă a unui gest poate neaşteptat şi nedorit din partea unei ţări aflate la stadiul de preaderare care a acţionat mizând pe câştigarea obiectivului celui mai apropiat: iminenta sa acceptare în structurile NATO. Toate acestea pe fondul surprinzător al desfiinţării Cartierului General al Alianţei Nord-Atlantice din spaţiul european, prin care cel mai probabil SUA îşi anunţa divorţul de Europa. Motivaţiile Alianţei sunt diverse: de la nevoia de modernizare şi crearea unei noi forţe multinaţionale de reacţie rapidă, până la riscul redus ca vreun stat european să mai fie atacat şi deci să necesite eventuala protecţie a trupelor NATO staţionate aici din 1960. Deasupra spaţiului european pluteşte doar ameninţarea terorismului, decretează Statele Unite în numele NATO, capabile acum să trimită comando-uri cu misiuni clare de asasinare a posibililor terorişti marca Al'Qaida, răspândiţi în cele patru colţuri ale lumii, inclusiv Europa, eludând inevitabil decretul care interzice administraţiei americane să comande comiterea de asasinate oriunde în exteriorul său. Mai mult, SUA face publică ideea unui minister pentru securitate internă, iniţiativă personală a preşedintelui George W. Bush, pornit personal la vânătoarea de corupţi şi terorişti. Diferenţele de opinie, atitudine şi acţiune între SUA şi UE se extind ireversibil şi între mediatizatele direcţii: economie şi mediu, pentru că în vreme ce Statele Unite se confruntă cu marile deturnări de fonduri şi falimentele de proporţii ale marilor sale concerne şi anunţă măsuri draconice inclusiv pentru cei care aduc spectrul fraudei aproape de Casa Albă, Uniunea Europeană este iritată de aceste constrângeri impuse care intervin negativ şi în soarta multor companii europene cotate la Bursa americană. Mai mult, în problema mediului, SUA nu este deloc privită cu ochi buni, ci ca un stat care a ignorat toate acordurile semnate şi continuă să se folosească de dreptul său de a polua cu bună-ştiinţă. Preşedintele american, George W. Bush şi cohorta sa de radicali cu care s-a înconjurat, să fie oare de vină pentru această netă şi tot mai profundă delimitare de ideile şi opţiunile Uniunii Europene cu care păreau să facă front comun, cel puţin până la atragerea marei rivale, Rusia, către interesele NATO? Cert este că, acum SUA acţionează rapid, avertizând discret Uniunea Europeană, prin acest acord de neextrădare trimis direct spre aprobare statelor europene, că timpul clasicelor consultări a trecut. Statele Unite au motivat necesitatea sus-numitului acord pe marginea unui articol din statutul CPI referitor la statutul juridic al militarilor staţionaţi în străinătate şi Elveţia a răspuns simplu, prin vocea ministrului său de Externe, că deoarece în Elveţia nu staţionează nici un soldat american, nu vede necesitatea încheierii unui acord în această privinţă şi, mai mult, cere ca statutul CPI să fie aplicat universal şi fără excepţii. Dacă Elveţia a răspuns echilibrat şi logic refuzând cererea americană, este posibil ca această atitudine calmă să fie promovată în final şi de Uniunea Europeană, care vede demult, cu bătaie lungă, dincolo de interesele imediate ale NATO autoexpulzate acum din spaţiul Uniunii. Prin acordarea nemijlocită a votului său americanilor, Bucureştiul a mizat însă pe câştigul imediat: posibila admitere a ţărtii noastre în NATO, poate şi pentru că la jocul intereselor europene România nu deţine nici măcar statutul teoretic de participant, cel puţin cinci ani de acum încolo, părăsind totodată, pentru aceeaşi perioadă de timp, şi sfera de protecţie şi interes a Uniunii Europene.