Preţul exorbitant al poluării
     Summitul pământului ce se desfăşoară din 24 august până la 4 septembrie în capitala africană Johannesburg nu se bucură şi nu se va bucura probabil niciodată de mediatizarea specifică celorlalte întâlniri la vârf ale lumii: de exemplu, summitul din noiembrie de la Praga al NATO şi cel din decembrie de la Copenhaga, al UE. Problema mediului şi a poluării sale a devenit tot mai puţin pregnantă ca prezenţă în agendele acestor organisme internaţionale, este mai mult o chestiune subsidiară pe care o întreţin mai mult organizaţii ca ONU şi formaţiunile ecologiste, lipsite de putere şi influenţă. Interesul pentru mediu scade dramatic odată cu fiecare an şi aceasta se întâmplă probabil pentru că mediul este domeniul care necesită finanţare şi susţinere continuă, cere bani şi nu produce nimic, fiind lipsit de posibilitatea unor câştiguri imediate care să-l facă nr. 1 pe lista afacerilor marilor antreprenori industriali. Singurul merit al mediului este că încă produce oxigen, însă aerul este încă gratis, în vreme ce poluarea costă.
     Pentru că, din fericire, există şi oameni pentru care aerul este în continuare o resursă de nepreţuit când efectul de seră şi fenomenul subţierii stratului de ozon tind să devină realităţi, s-a impus un alt mod de gândire. Din creuzetul acestui raţionament s-a născut convenţia de la Kyoto care s-a dorit în 1997 o reglementare a reducerii poluării industriale cu 8% până în 2008, însă şansele de reuşită au fost compromise de retragerea Statelor Unite care au ajuns la concluzia că exploziei industriei americane nu îi poate sta în cale nimic, nici chiar raţiunile protejării mediului înconjurător. După cum s-a stabilit, protocolul de la Kyoto, pentru a intra efectiv în vigoare şi a produce schimbarea pozitivă aşteptată în chestiunea poluării, trebuia să fie ratificat de ţările care produc 55% din emisiile de gaze cu efect de seră. Spre meritul nostru, România este prima ţară din lume care a ratificat tratatul în 2000, urmată apoi de statele UE, însă marele absent, colosul industrial american, responsabil de cel puţin 25% din gazele toxice industriale, s-a retras în 2001, deşi a promis în 1992, la primul summit al pământului de la Rio de Janeiro, suportul său necondiţionat. Deocamdată, cele 73 de state care au ratificat această convenţie pentru reducerea poluării industriale nu controlează decât 36% din emisiile de noxe, astfel că data la care ar putea intra în vigoare acest tratat rămâne o mare incertitudine, situaţie care ar putea fi contrabalansată doar prin sprijinul Rusiei, şi ea o mare poluatoare.
     Cea mai mare reuniune de vârf pe probleme de mediu înconjurător din 2002 a mai redus din pretenţiile anului 1997, reducerea cu 5% a poluării industriale până în 2012, însă se pare că prezenţa trimişilor la convorbiri, reprezentanţi a 196 de guverne ale lumii, va rămâne numai o cheltuială în plus pentru ONU, din vreme ce administraţia Bush nu a aşezat chestiunea mediului pe caietul imediat de sarcini şi nici nu o va face în viitorul apropiat. Până atunci, Europa rămâne cu inundaţiile, Asia cu marele nor de noxe, iar SUA cu dreptul de a polua în continuare şi cu bună-ştiinţă lumea. În aceste condiţii, UE s-a autosesizat şi reclamă atenţia Statelor Unite a căror politică deficitară în domeniul protejării mediului apare ca responsabilă, în mare măsură, în declanşarea acestui haos climatic din vara lui 2002. Până la paşii efectivi de genul boicotului industrial propus de ecologiştii europeni, industria americană cumpără în continuare dreptul de a polua atmosfera de la alte state, mai puţin dezvoltate, iar ca, în mod ironic, delegaţia americană prezentă la Johannesburg să asiste la discuţiile asupra creşterii standardelor de viaţă a oamenilor din ţările lumii a treia. Sub aceste auspicii, cum mai poate fi credibil în 2002 summitul pământului în a defini un model de creştere economică globală în conformitate cu progresul social şi protecţia mediului, după cum în mod pompos îşi defineşte ţelul în virtutea căruia a şi fost organizat?