Cumperi carte, ai parte?
     În România, fiecare oraş cu rang de cel puţin aspirant la municipiu şi care vrea să arate că se respectă are măcar o instituţie de învăţământ superior. Tradiţia şi respectul ce caracterizează universităţile care şi-au dobândit, prin ani şi oameni mulţi şi valoroşi, prestigiul, nu mai sunt valori necesare pentru zecile de facultăţi şi institute care se pot numi acum universităţi doar prin simpla publicare, autorizare şi acreditare în Monitorul Oficial. Dar nu aceasta este marea hibă a învăţământului superior românesc şi timpul va alege grâul de neghină. Pentru un părinte, trecut cu bine de pokerul la care a ajuns modalitatea de distribuire a elevilor în licee şi, mai apoi de frământările bac-ului, mai rămâne un singur vis pentru copilul său, să-l vadă student. Pentru că, vorba aceea: ai carte, ai parte. Dar, de acum încep calculele şi socotelile la pungă: taxă de înscriere, taxe de şcolarizare, examene de plătit în anii de studiu, posibile reexaminări de achitat, licenţa şi toate acestea duc către mii de dolari, pe care trebuie să îi ai ca părinte sau, mai rar, student. Iar dacă, undeva printre aceste cifre, mai poate exista vocaţia, în virtutea căreia sunt plătiţi toţi aceşti bani, e foarte bine, dar nu necesar, pentru că de fapt, aceste studii te pregătesc aproape exclusiv pentru statutul privilegiat de absolvent de studii superioare în România. Doar practica viitoare şi locul de muncă în domeniul studiat te pot face să devii într-adevăr ceea ce ai cumpărat pe bani grei: doctor, profesor, manager, sociolog, ş.a.m.d. Direcţia aleasă de instituţiile superioare private, parcă de industrializare a învăţământului superior, este împărtăşită şi de marile centre universitare, încă de stat, care scot la liber, în facultăţile lor, foarte multe locuri cu taxă şi scad, an de la an, locurile subvenţionate. Chiar şi aşa, în aceste instituţii de stat s-a mai păstrat ceva din remarcabila aură a universităţii care cultivă şi hrăneşte vocaţii, însă marea masă a institutelor şi facultăţilor de tip privat deschid porţi către multe întrebări. Indiferent de oraş, pregătirea pe care o pot oferi, baza materială disponibilă, specializările propuse, aceste universităţi private împărtăşesc un numitor comun: preţul şcolarizării, în dolari şi pe o curbă ascendentă. acest tip de învăţământ pune generos, de altfel, în oala de gătit comună, pe aspiranţii medici, chimişti, avocaţi, studenţi deocamdată şi, pentru o sumă de sute de dolari pe an, le pregăteşte calea către o posibilă profesie. Ce este trist este că acest tip de bucătărie exotică a ajuns să fie preferat deopotrivă de părinţi şi viitori studenţi, pentru că universităţile de stat li se par învechite şi învinse de strălucirea de termopane şi aerul modern din mai noile răsărite unităţi de învăţământ superior şi privat, văzute ca de viitor. Dar cum poate fi de viitor, în realitate, produsul acestui sistem de învăţământ superior care scoate, an după an, mii şi mii de absolvenţi pe bandă rulantă, contra unei sume importante, într-o ţară cu o economie dinamitată şi o piaţă a muncii dezorganizată? Cert este că, acest mod de a face carte contra cost s-a impus şi tinde să devină, probabil cu excepţia olimpicilor, modalitatea exclusivă de a mai putea face studii superioare în România unde, dacă ai finanţare, faci studii şi ţi-ai asigurat viitorul. Dar, parcă atunci când nu mai spui: vreau să devin economist, de exemplu, ci stai şi cântăreşti toate ofertele şi preţurile de studiu, hotărând: voi da la... universitatea X, ca viitor student, ceva se pierde şi simţi că acesta e doar începutul unui drum care odată terminat, nu conduce la o profesie anume. Confuzia persistă şi s-ar putea să descoperi că alegerea ta este şi cea a încă altor câteva sute de aspiranţi cu studii şi specializări absolut similare, de carte scumpă şi să ajungi să te lupţi pentru o parte, din care toţi, deşi egali, vor felia cea mai mare.