Scrisoare din America pentru Roşia Montană
•Ne vindem sau nu ţara? * Roşia Montană, o avuţie naţională care trebuie uitată?
Am primit în ultimul timp numeroase apeluri pentru participarea la acţiunea de demascare a actului care pregăteşte adevărata "tragedie ecologică", după cum se exprimă autorii, la Roşia Montană. Am citit, m-am documentat, şi sincer să fiu n-am înţeles de unde apare această revoltă.
Cu câţiva ani în urmă, un primar din Apuseni îmi descria în culori sumbre sărăcia oamenilor din aria Zlatna-Abrud-Câmpeni. Spera să capete subvenţii de la stat pentru a supravieţui prin dezvoltarea turismului. N-avea bani pentru drumurile publice şi pentru întreţinerea localităţii, nu avea autoritatea să stopeze poluarea pe râul Ampoi, zona se depopula din cauza sărăciei, iar proprietăţile rămâse fără stăp!âni se degradau rapid. Cine a vizitat locurile şi înainte de '89, îşi aduce aminte de Apuseni ca despre un tărâm uitat de istorie, una din zonele cele mai sărace din România, deşi "munţii noştri aur poartă" şi are frumuseţi naturale inegalabile (Detunata, peştera Scărişoara). Apoi am înţeles. Toate mesajele care transmit semnale de alarmă împotriva concesionării Roşiei Montane pornesc de la ideea "nu ne vindem ţara". Într-un recent articol, un fost conducător al Exploatării Miniere reflectă o mentalitate care îmi dă impresia că face o apologie a industrializării socialiste, punctând cu precizie, şi mândrie, toate evenimentele legate de politica economică inaugurată prin naţionalizarea din 1948, deşi rezultatul a fost tocmai proletarizarea ţărănimii, distrugerea tradiţiei, pauperizarea populaţiei şi poluarea mediului: "Începând cu anul 1960 şi până în anul 1990, grupul de geologi minieri şi preparatori ai Exploatării Miniere au întreprins în cadrul planurilor cincinale programe de studii complexe privind punerea în evidenţă de noi rezerve aurifere şi valorificarea lor complexă, executându-se volume foarte mari de lucrări miniere, foraje de diverse tipuri, probe geologice de laborator semi-industriale analize chimice, conturându-se un impresionant edificiu subteran şi de suprafaţă, concretizat în evidenţierea a zeci de milioane de tone de rezerve aurifere cuprinse într-o documentaţie voluminoasă (text, anexe text, planşe) apreciată de cele mai importante instituţii de specialitate ale statutului, considerându-se zăcământul Roşia Montană ca fiind resursa auriferă cea mai importantă a României. În paralel cu dezvoltarea rezervelor de minereu, producţia a crecut de la 65 mii tone cât era în anul 1948 la 580 mii tone în anul 1975 iar în anul 1970 s-a creat cea mai mare carieră de minereu aurifer la suprafaţă din ţară.
O preocupare a forurilor miniere a fost şi formarea de cadre tehnice necesare mineritului aurifer din Roşia Montană şi chiar din Ardeal. Astfel, la 14 iulie 1896 s-a deschis prima şcoală minieră cu durata de 3 ani, absolvenţii obţinând la terminare o diplomă echivalentă cu funcţii de subinginer. Şcoala a funcţionat până în anul 1914. În anul 1948 a luat fiinţă Şcoala Profesională Minieră cu durata de 2 ani care a funcţionat până în anul 1954. La absolvirea şcolii, fiecare elev primea diploma de miner. Mulţi dintre aceştia au ajuns maiştri, tehnicieni şi ingineri. În continuare pregătirea minerilor se face în cadrul unităţii prin cursuri de calificare.
Deci această companie îşi propune împiedicarea cu orice preţ a venirii străinilor, chiar dacă înseamnă prosperitatea prin ridicarea economică a Roşiei Montane şi a întregii regiuni.
Rezultă din toate articolele pe această temă dorinţa autorilor şi diverselor grupuri ca statul să se implice pentru a crea o nouă întreprindere de stat care să dirijeze atât producţia, cât şi viaţa locuitorilor, cu alte cuvinte reîntoarcerea la metodele economiei centralizate sau mai bine spus a monopolului de stat. Iar rezultatul unei asemenea politici se regăseşte tocmai în actuala tragedie socio-economică şi demografică. Din păcate, după zeci de ani de trăire în comunism, nu se înţelege încă esenţa Statului şi rolul său în reglementarea vieţii unei naţiuni. Statul trebuie să se implice, dar nu ca monopolist PROPRIETAR AL MIJLOACELOR DE PRODUCŢIE, ci ca regulator al întregii activităţi din spaţiul teritorial sau uman pe care-l administrează sau asupra căruia are obligaţia morală să vegheze şi să-l protejeze.
În cazul exploatării şi dezvoltării Roşia Montană, statul are datoria să controleze respectarea protecţiei mediului, să reglementeze construcţiile conform unor norme arhitecturale tradiţionale, să stabilească statutul metalelor preţioase, să impoziteze corect etc., etc. Deci statul trebuie să impună respectarea legilor care sunt, sau trebuie să fie în concordanţă cu legile general acceptate ale Comunităţii Europene şi ale altor organisme internaţionale la care a aderat, dar aplicate la condiţiile concrete interne. Cât despre protestele diverselor asociaţii, cred că se trece peste nişte reguli ale democraţiei. Apariţia problemelor pe plan local sau regional cu impact asupra populaţiei, trebuiesc în primul rând aduse la cunoştinţa deputatului sau senatorului, care să le investigheze şi să le aducă în discuţia Comisiilor Parlamentare. Abia după ce răspunsurile vin, eventual în contradicţie cu interesele majorităţii populaţiei, grupurile de apărare sau promovare a iniţiativelor civice pot trece la măsuri de sensibilizare a opiniei publice şi abia ca ultimă măsură trec la acţiuni de protest. Precis mi se va răspunde că această soluţie nu este aplicabilă din cauza corupţiei generalizate din România. Poate să fie adevărat, poate nu, dar s-a încercat acest exerciţiu democratic? Şi mai ales, s-a sondat în şedinţe publice dorinţa marii majorităţi a populaţiei, sau măcar a fost lămurită populaţia de raportul avantaj/dezavantaj? Dacă nu înseamnă că aceste proteste nu au susţinere şi se merge pe principiul: "Dar ce ştiu cei mulţi ce-i bine şi ce-i rău pentru soarta lor?" Principiul ar fi dăunător, deoarece înseamnă dirijism, cu nimic mai prejos de ce s-a petrecut în epoca conducătorilor supremi. Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere că pentru a dovedi seriozitate, contestările trebuie să se bazeze pe fapte concrete, pe documente, nu pe presupuneri sau întrebări retorice de genul: "Dar ce va fi peste 15 ani?"
Regret, dar nu pot să fiu de acord cu cei care resping progresul considerâd că doar prin izolare se mai pot păstra tradiţiile sau moştenirea culturală. Istoria oferă destule exemple, şi zona muribundă Zlatna-Abrud-Câmpeni o dovedeşte cu prisosinţă că izolarea duce treptat la extincţie. Numai schimbul de valori poate vitaliza o societate. Iar această întreprindere canadiano-română de la Roşia Montană pare să fie un proiect care va crea câteva mii de locuri de muncă, va ridica întreaga zonă din punct de vedere economic, va face cunoscute frumuseţiile regiunii pe plan internaţional şi va impulsiona turismul, dar mai ales VA STOPA DEPOPULAREA.
Este un punct de vedere personal, care sper că va incita la discuţii necesare realizării unui tablou obiectiv asupra perspectivelor şi eventual promovării unor iniţiative constructive.
Mircea POPESCU, California
Guvernul a aprobat
Parc Industrial la Cugir
Premierul Adrian Năstase a anunţat în cadrul videoconferinţei de ieri cu prefecţii că a fost aprobată hotărârea de înfiinţare a unui Parc Industrial la Cugir. Astfel, la Cugir vor exista practic două societăţi comerciale, respectiv SC UM Cugir şi o alta care va prelua activele necesare dezvoltării acestui Parc. "Noi v-am creat cadrul necesar, acum este rândul vostru să atrageţi investitori", s-a adresat primul ministru prefectului Ioan Rus şi preşedintelui CJ Alba, Eugen Popa. Şefii administraţiei publice judeţene au adus mulţumiri guvernului iar în zilele imediat următoare vor fi demarate acţiunile legate de constituirea şi funcţionarea acestei societăţi. Guvernul a mai aprobat şi proiectul privind atestarea domeniului public al judeţului Alba, lucru extrem de important pentru dezvoltarea durabilă a judeţului, ne-a informat preşedintele interimar al CJ Alba, Eugen Popa.
(R.J.; F.R)