Partide puternice, democraţie autentică
     Istoria partidelor postdecembriste româneşti este una destul de stufoasă. O retrospectivă a celor peste 12 ani scurşi de la revoluţia din decembrie '89 ne arată că drumul parcurs până la o structurare, respectiv o definire cât de cât doctrinară a partidelor sau grupărilor politice ce evoluează astăzi pe scena politică românească ţine mai mult de domeniul regulilor... junglei. Libertatea de asociere sau de înfiinţare a unor formaţiuni politice consfinţită de primul decret - lege al FSN (8/1989) a dat naştere la o adevărată inflaţie de partide de buzunar, de familie, de stradă, de bloc sau de cartier. Întrucât nu era nevoie decât doar de vreo 250 de adeziuni sau semnături pe listele de susţinere, repede s-au pus pe treabă toţi învârtiţii epocii. Şi-a tras fiecare de capul lui câte o listă de rude, prieteni (mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi), iar dacă cumva n-au ieşit la numărătoare destui, s-au mai copiat şi listele de scară de la întreţinere sau chiar nume luate la întâmplare din cartea de telefon. S-a ajuns astfel ca, în scurt timp, să fie înregistrate zeci, chiar sute de partide sau partiduleţe fantomă sau de buzunar. În martie '91 se ajunsese deja la 121 de formaţiuni şi partide politice. Desigur, între acestea reveniseră şi aşa-zisele partide istorice PNŢ, PNL, PSDR etc.
     Această situaţie s-a menţinut până în 1996, când printr-o nouă lege a partidelor politice (Legea 27), formaţiunile politice au fost obligate să se reînregistreze pe baza unor liste de minimum 10.000 de semnături fiecare. A fost momentul în care s-a făcut puţină curăţenie, multe partide de buzunar fiind trimise, în sfârşit, acolo unde le era de fapt locul, adică oriunde dar mai puţin pe scena politică românească.
     Însă, şi după 1996, tot au mai rămas câteva zeci bune, nu mai puţin decât 49 de formaţiuni politice fiind înscrise şi în alegerile locale şi generale din 2000.
     Ca urmare, de curând s-a considerat că şi numărul actual este foarte mare, lucru ce a condus la punerea în dezbaterea Parlamentului a unui nou proiect de lege a partidelor, conform căruia - o formaţiune politică va putea fi înregistrată legal şi va putea participa la viitoarele alegeri din 2004, numai dacă va cuprinde minimum 50.000 de cetăţeni cu drept de vot. Mai mult, noua lege care a fost deja săptămâna trecută aprobată de către Comisia Juridică a Senatului României, obligă partidele politice ca cei 50.000 de membri să fie domiciliaţi în cel puţin 21 dintre judeţele ţării, iar fiecare organizaţie teritorială să aibă cel puţin 1000 de membri.
     Totodată, lista cu semnăturile fondatorilor va trebui să cuprindă datele complete din actele de identitate ale acestora (deci fără nume de pe listele de la regie sau de prin... cimitire) şi va fi însoţită de o declaraţie pe proprie răspundere a celui care a întocmit-o, menită să ateste autenticitatea adeziunilor. Şi în sfârşit, tot ca o măsură de precauţie, în fiecare an preelectoral, conform noii legi, partidele vor fi obligate să-şi actualizeze listele şi să le depună la tribunal.
     În urma acestei noi operaţiuni chirurgicale, se estimează că vor mai rămâne pe scena politică românească doar vreo 10 partide.
     Mai trebuie subliniat că discuţiile din Camera Juridică au fost destul de furtunoase, între altele, peremiştii au cerut interzicerea partidelor etnice, precum şi clarificarea situaţiei asociaţiilor culturale ale minorităţilor naţionale (UDMR şi altele). S-a căzut de acord, în cele din urmă, ca asociaţiile care vor participa la alegeri să se supună normelor Legii partidelor politice.
     Prin urmare, iată că încet, încet intrăm şi noi în rândul democraţiilor europene autentice, cu doar câteva partide mari şi puternice, stopându-se înfiinţarea sau existenţa a tot felul de partide de... buzunar, care mai mult au avut de grijă de buzunarul propriu, păpând importante sume de la buget şi lăfăindu-se în sedii luxoase. Să fie într-un ceas bun!