Abdicarea de la naţionalism
     Patriotismul a fost întotdeauna înţeles ca iubire pentru o patrie pe care cu adevărat să o poţi numi ţara ta, în vreme ce naţionalismul a rămas dragostea pentru patria care nu poate să fie încă a ta, fiind ocupată sau aflată sub influenţa unui alt grup naţional. Naţionalismul este mai mult decât un sentiment puternic şi o emoţie periculoasă, este filozofia celui care va pune în practică dorinţa şi nevoia de a reclama un teritoriu în numele său şi al grupului naţional din care face parte, în dauna altui grup care are şi el aceleaşi drepturi. Naţionalismul este drama prin care se duce mai departe conflictul din istorica Palestină, între evrei şi arabi şi statul Israel şi poate exemplul cel mai concludent al naţionalismului în exerciţiul său complet început în sec. XX. Pentru ratările pe care le-a avut pretutindeni în lume practica naţionalismului, fosta Iugoslavie, chestiunea kurzilor în Turcia, războiul civil din Sri Lanka, ca să numim doar câteva, rămân însă ferme în democraţiile autentice sentimentele de identitate naţională, de mândrie şi apartenenţă, cultivate de grupurile care se bucură de egalitate civică şi Canada este numai una dintre ţările care întreţin cu succes acest model. Naţionalismul nu îşi revendică dreptul doar la crearea unui stat după perceptele proprii, ci este de multe ori scuza pentru care se aruncă în lupta politică acele grupuri care simt că pot să îşi asigure siguranţa numai prin controlul direct asupra a cât mai multor nivele ale puterii în stat. În ţara noastră, dacă admitem că puterea înseamnă şi vocea mass-media, atunci pariul discursului naţionalist trebuie neapărat câştigat cu presa. De la tribuna mediatică cedată naţionalismului se propagă discursuri populiste, se arată cu degetul vinovaţii, se recurge la şantaj şi calomnii, în numele dreptului la liberă exprimare şi al libertăţii presei. Ceea ce se întâmplă astfel în numele libertăţii cucerite după 1989, în peisajul mediatic român, este o altă manifestare originală a democraţiei naţionale. Am văzut cum o televiziune, OTV, emiţând din Bucureşti, a fost, până la retragerea recentă a licenţei de către CNA, tribuna de serviciu pentru toţi aceia care, sub scutul dragostei de ţară şi de români, ne-au arătat faţa urâtă şi singura, de altfel, a naţionalismului, cu punctul culminant atins de fiecare dată prin discursul flamboiant, antisemit, violent, al liderului PRM, CV Tudor. Poate că justificarea unui asemenea discurs ar fi fost de înţeles dacă noi, românii, ca popor, eram sub ocupaţie şi opresiune străină, dacă eram în pragul războiului civil, dar nicidecum într-o seară de septembrie obişnuită, în care singurul eveniment notabil a fost prezentarea unui raport de 600 de zile de guvernare a cabinetului Năstase. Dar cum poţi să critici real activitatea unui guvern care îşi face bilanţul în faţa telespectatorilor, în acelaşi timp şi preţ de câteva canale mai departe în grila de programe? Poate că guvernul Năstase a fost şi va rămâne singurul executiv recenzat vreodată în direct pe timpul prezentării activităţii sale, într-o emisiune unde s-a putut spune totul şi nimic despre putere în România, rămasă bună de acuzat, înjurat şi calomniat în dulcele stil balcanic. Aceasta este imaginea cu care se identifică românii care înţeleg patriotismul în acest fel şi aleg să fie naţionalişti, însă cantonaţi politic, dar ea nu poate fi identitatea naţională după care tânjeşte naţiunea română care nu s-a regăsit niciodată în discursul naţionalist. CNA a făcut dovada existenţei sale ca instituţie a statului de drept şi a ridicat licenţa canalului OTV ce a împins prea departe limitele toleranţei şi libertăţii în România, cu riscul de a rămâne pentru opozanţii hotărârii doar replica cenzurii de tristă amintire îmbrăcată acum în hainele de gală ale democraţiei pe care o cultivăm de la 1990 încoace. Naţionalismul trebuie să-şi caute un alt ţel de pătruns, pentru că nu renunţă la a-şi pune pecetea sorţii sale finale, aceea de a trasa, cu ustensile proprii, graniţe noi în societate, între oameni şi ţări. Păcatul celor care cad în plasa discursului naţionalist este că nu mai arată cât de mult îşi iubesc ţara, ci cât de mult doresc să iubească o ţară şi implicit o lume, pe care vor să o facă numai a lor. Nevoia de identitate naţională este atunci o chestiune secundară, de abandonat în numele oricărui lucru care ar putea aduce pe lume cât mai repede o ţară şi o putere să crească din voia naţionaliştilor. În ultimul ceas, înainte de ceea ce ar putea însemna istorie pentru ţară, noiembrie la Praga şi decembrie la Copenhaga, s-a văzut clar că România alege să abdice de la naţionalism şi renunţă la cei care au ales drumul acesta în numele tuturor, dar după voia proprie, pentru că trebuie să se îndrepte definitiv spre ceea ce simte o întreagă conştiinţă naţională, nu doar cei care vor să vorbească în numele ei.