Românul care de-a lungul ultimilor 13 ani a fost mereu amăgit prin abile declaraţii de guvernele care s-au aflat la putere, cum că va trăi mai bine, n-a reuşit să se descotorosească de obsesia grijii zilei de mâine. Chiar dacă economia a cunoscut unele performanţe notabile, salariile au înregistrat şi ele unele creşteri, pensiile au fost indexate şi recorelate, inflaţia a mai fost temperată, el n-a simţit practic nici o ameliorare a vieţii lui, ba dimpotrivă birurile şi taxele tot mai împovărătoare i-au topit şi bruma de speranţă ce-o mai avea, i-a întors buzunarele pe dos. Dacă a câştigat ceva la pod a pierdut la vamă sau ceea ce a luat pe mere a dat pe pere. Pare într-adevăr paradoxal să înregistrezi unele creşteri economice şi populaţia să nu simtă câtuşi de puţin o îmbunătăţire a calităţii vieţii. Am putea crede că oricât de viguroase ar fi performanţele economice ce s-ar reflecta în salarii mai bune, servicii mai ieftine, românul este neîncrezător în ziua de mâine. Şi are dreptate, micile sporuri de care a beneficiat mai ales în anul 2002 s-au destrămat precum o perdea de fum şi tot cu buzunarele goale a rămas. Explicaţia este simplă şi uşor de decriptat. Românii au fost nevoiţi să scoată bani din buzunar pentru a achita diversele taxe care îi sufocă literalmente şi puşi să plătească facturile de încălzire din ce în ce mai umflate. Cu alte cuvinte, bani s-au mai strâns la buget, dar i-a înghiţit precum o caracatiţă, corupţia care geme de sănătate, în timp ce bătrânii şi bolnavii sunt tot mai anemici şi mai costelivi. Sumedenia de taxe, unele greu de imaginat, cât şi dorinţa aprigă de căpătuială a clasei politice fac ca flagelul sărăciei să se menţină la cote ridicate.
     Toate guvernele de după 89 nu au reuşit să-şi ducă la bun sfârşit angajamentele, promisiunile, să termine ceea ce au început. De fiecare dată au eşuat lamentabil. Întârzierile reformelor au fost plătite de bietul contribuabil. Nu mai departe decât anul trecut când guvernul Năstase a promis că va trece la restructurarea sistemului economic în vederea reducerii costurilor şi a pierderilor foarte mari, totul a rămas o himeră. Aşa cum spuneam, tot ce a însemnat o creştere reală de preţuri în 2002 a fost diminuată sau anulată pe seama încărcării facturii energetice. Nimeni nu-i atât de ignorant să nu priceapă că multe întreprinderi de stat produc, dar nu plătesc ceea ce consumă. Cele mai multe datorii neachitate la termen sunt faţă de furnizorii de energie, care lipsiţi de banii ce li se cuvin, nu-şi plătesc la rândul lor, obligaţiile care le au, îndeosebi faţă de stat. Ca atare reducerea veniturilor bugetare care au aruncat într-o adâncă criză financiară sectoarele sănătăţii, învăţământului şi culturii determină guvernul să inventeze noi şi noi impozite, taxe care atârnă ca nişte pietre de moară de gâtul populaţiei şi a societăţilor performante.
     Instituţiile financiare internaţionale care au analizat recent evoluţia economiei româneşti şi-au manifestat îngrijorarea faţă de lipsa disciplinei financiare în întreprinderile de stat şi de slaba colectare a veniturilor de către furnizorii de utilităţi. În consecinţă, ceea ce trebuie făcut nu este înăsprirea fiscalităţii, ci privatizarea societăţilor de distribuţie din sectorul energetic. Dar chestiunea e că privatizarea marilor întreprinderi de stat, inclusiv a producătorilor de utilităţi este extrem de dificilă, deoarece societăţile în cauză au o putere politică greu de bănuit. Acestea obişnuiesc să dea şpagă, "cotizaţii la partid" şi guvernanţii recunoscându-le gestul de generozitate le oferă tot felul de facilităţi pentru a putea supravieţui. Analiza cerută de premier a "zonelor de vulnerabilitate care pot duce la corupţie", ca şi luarea de măsuri pentru "restrângerea" fenomenului sau chiar "lichidarea" lui nu este decât o frecţie la un picior de lemn. Om fi noi naivi dar nu putem digera o asemenea "perlă" politică.