Într-o ţară democratică, opoziţia este la fel de necesară ca şi puterea. Este o garanţie că treburile în stat merg bine, că viaţa politică ca societatea civilă nu au de suferit. Guvernul aflat la putere poate face lucruri bune, dar există posibilitatea ca el să şi greşească şi atunci braţul opoziţiei îl trage de mânecă şi-i arată ceea ce n-a făcut bine şi-i cere să îndrepte eroarea. Aşa se întâmplă şi-n Parlament unde se forjează legile şi evident proiectele aflate în dezbatere pot conţine pasaje confuze, pline de echivocuri, de greşeli care vin să încalce normele europene, internaţionale în materie. Cine dacă nu opoziţia are ochi de cerber să vadă iregularităţile, toate chichiţele care odată legiferate îi pot ajuta pe aşa zişii descurcăreţi să se strecoare prin hăţişul legilor şi să-şi facă mendrele, adică să le încalce, căci vorba neaoşă a românului, legea e făcută pentru proşti, cei deştepţi o eludează, sunt ajutaţi s-o dribleze de către justiţie.
     Din păcate la noi opoziţia este pe de o parte nebăgată în seamă, căci maşina de vot este o adevărată şenilă care o reduce la tăcere, pe de altă parte ea nu are combatanţi energici, înzestraţi cu verb tăios, cu persuasiune, nu este nici unită, atât în Parlament, cât şi în afara lui. Poate să greşim, dar aceasta este percepţia pe care ne-am format-o urmărind îndeaproape climatul politic la ora contemporană a României. Departe de noi gândul că puterea dâmboviţeană şi-ar face de cap şi că parlamentul n-a scos la lumina zilei şi legi bune, căci de nu totul poate fi perfect, dar nici să treacă falnic fără păs, vorba poetului şi să găsească răspunzători de unele eşecuri pe cei din opoziţie. Machiavelici sunt şi unii şi alţii când e vorba să lase netăiate capetele hidrei numită corupţie sau să-şi sporească lefurile şi alte indemnizaţii, să-şi mărească privilegiile.
     Găsesc de cuviinţă că cea mai consistentă formă de manifestare a opoziţiei în România este presa scrisă. Ea nu dă înapoi, îşi vede mai departe de menirea ei, aceea de câine de pază al democraţiei, chiar dacă guvernul prin noul cod penal vrea să înăsprească sancţiunile pentru ziarişti şi ziare, considerate în concepţia puterii inamicul numărul unu al acesteia. Guvernanţii au găsit de cuviinţă că dacă opoziţie nu e, televiziunea publică plătită din buzunarul contribuabilului aduce doar imne de laudă puterii, să pună în lesă şi mass-media. Nu e de mirare că opoziţia a susţinut un post de televiziune precum defunctul OTV, deoarece acolo îşi mai putea face auzite opiniile. Marile ziare spre cinstea lor au avut o atitudine fără echivoc când postului de televiziune OTV i s-a retras licenţa.
     Se poate observa că prin comparaţie cu televiziunile şi cu posturile de radio autohtone, presa naţională în marea ei parte nu şi-a pierdut incisivitatea, mai mult ziarele care contează au dovedit cu vârf şi îndesat că spectrul cenzurii economice nu le sperie. Dar ceea ce trebuie relevat şi mi se pare a fi un boom politic care a spart toate tiparele din România este că însuşi preşedintele ţării, Ion Iliescu a devenit cel mai important reprezentant al opoziţiei, evident cu măsură şi echilibru. Nu o dată, preşedintele a trimis şi trimite înapoi legile în parlament, refuzând să le promulge pentru că nu sunt suficient de bine articulate. Nu mai departe decât refuzul preşedintelui de a accepta dorinţa expresă a premierului de a organiza în acest an alegeri anticipate. Credem că de acelaşi calm şi echilibru va fi preşedintele şi când va promulga noul cod penal pornit în actuala sa formulare să distrugă financiar presa.