Discursul tăios şi argumentat, rostit în faţa Consiliului de Securitate de către secretarul de stat american Collin Powell cu privire la faptul că Irakul nu renunţă la armamentul nuclear, nesupunându-se astfel rezoluţiilor ONU, precum şi discuţiile ulterioare din Consiliu şi reacţia cancelariilor occidentale indică faptul că lumea este în pragul unui nou război de proporţii mondiale.
     Codul diplomatic folosit de Powell în finalul discursului "dacă Bagdadul continuă să încalce rezoluţiile ONU, prin care i se cere să renunţe la armamentul de distrugere în masă, va suferi "consecinţe grave" - sună ca o posibilă declaraţie de război. America pare aproape convinsă că inspectorii ONU nu pot rezolva problema dezarmării Irakului şi că războiul este ultima soluţie. Problema mare care îi împiedică (încă) să-l declanşeze este cea a atmosferei din sânul marilor aliaţi, îndeosebi reticenţa axei Paris - Berlin, respectiv a Franţei şi a Germaniei. Unii dintre cei mai de seamă editorialişti din presa internaţională vorbesc tot mai mult despre "ciocnirea civilizaţiilor occidentale", acreditând ideea că între Europa şi SUA s-au acumulat mari şi greu conciliabile diferenţe culturale.
     Până anul trecut, desele fricţiuni înregistrate între SUA şi statele europene erau cel mai adesea puse de către analişti pe seama intereselor politice şi economice. De ceva vreme însă a apărut moda ca acestea să poarte un nume puţin mai sofisticat: diferenţe culturale. Mai nou se spune nu numai că America şi Europa se deosebesc mai tare decât se credea, ci şi că există realmente diferenţe culturale de natură conflictuală. Iată spre exemplu ce se spune într-un rezumat al "dosarului" celor două părţi:
     *"Europa, de obicei, are criterii morale mai laxe, este mai înclinată spre negociere şi compromis, preferă persuasiunea coerciţiei, este adepta multilateralismului şi a respectării normelor şi instituţiilor internaţionale. Europei diplomatice, legaliste, rafinate, umaniste şi pacifiste îi corespunde în oglindă o Americă arogantă, brutală, egoistă, mistică şi totodată hipertehnologică, violentă, marcată de "cultul morţii". Se mai spune că înţelepciunea europenilor vine din istorie, pentru că nimeni nu ar putea şti mai bine ce înseamnă excesele puterii şi războiului. Europa a ajuns ce este datorită cooperării, în cadru organizat, între foştii adversari din timpul conflagraţiilor mondiale, iar soluţia ar fi ca acest model să fie exportat prin paşi mărunţi pe cale diplomatică şi în SUA.
     Americanii, în schimb, vin şi spun că "europenii şi-au putut permite luxul de a construi state ale bunăstării doar pentru că s-au aflat sub protecţia armată a SUA. Unilateralismul SUA, de altfel, unul benign pentru că afirmă respectarea unor valori universale, ar fi rezultatul dezinteresului Europei de a se constitui într-o mare putere militară... Europenii nu au fost în stare să-şi rezolve nici măcar problemele din propria casă fără intervenţia Washingtonului. Sunt pacifişti pentru că n-au putere. Se prea poate ca ei să viseze la pacea universală kantiană, problema este că peisajul internaţional actual are profil anarhic hobbesian şi că uneori e nevoie de forţă pentru a impune legea..."
     Şi, desigur, ar mai fi destule de consemnat atât în ce priveşte Europa cât şi SUA. Stând însă puţin şi judecând toate cele prezentate, ele, sunt pe cât de interesante, pe atât de speculative.
     Sociologii par ceva mai aproape de adevăr. Ei spun: "Există semnificative deosebiri de vederi doar în legătură cu politica internaţională". Europenii şi americanii preferă stilistici diferite în luarea unor decizii în plan internaţional. Acest lucru nu înseamnă divorţ cultural..."
     România, în situaţia dată, în care pe de-o parte s-a angajat alături de SUA în bătălia pentru NATO, iar pe de altă parte singura ei şansă de a se moderniza este de a intra în Uniunea Europeană, este mai nou în una dintre cele mai delicate situaţii din istoria sa. Numai o diplomaţie de mare clasă ne poate menţine în cursa pentru atingerea ambelor obiective. Dumnezeu să ne ajute!