În cadrul NATO are loc acum cea mai puternică şi periculoasă criză internă de la înfiinţarea Alianţei, moment în care cel mai mult contează hotărârea membrilor de a se situa de o parte şi de alta a Alianţei. Franţa, Belgia şi Germania au recurs la dreptul de veto împotriva SUA, opunându-se solicitărilor americane de sprijin în cazul unui conflict în Irak, anunţându-şi totodată şi dezacordul cu secretarul general al Alianţei, George Robertson. Secretarul american de Stat Colin Powell a denunţat recurgerea la dreptul de veto apreciind că această acţiune "nu poate fi scuzată", pentru ca Donald Rumsfeld să afirme mai târziu că toate cele trei state secesioniste din Alianţă fac "o greşeală regretabilă". Poziţia ţării noastre vizavi de chestiunea irakiană şi ultimele sale evoluţii confirmă faptul că România şi-a ales cu atenţie calea, cu atât mai mult cu cât a primit invitaţia de aderare la Alianţă. Întrunit luni, 11 februarie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a luat pe umerii săi decizia de a stabili o poziţie oficială a României în contextul agravării crizei irakiene. Astfel, în războiul cu Irakul, CSAT a acceptat cererea SUA privind utilizarea spaţiului aerian al României şi a infrastructurilor necesare în cazul unei acţiuni militare, ca şi angajarea unor subunităţi româneşti de decontaminare nucleară, chimică şi biologică, de poliţie militară, geniu şi de asistenţă medicală în zona de criză. Documentele vor fi prezentate de urgenţă Parlamentului pentru a fi aprobate, urmând ca în funcţie de solicitări CSAT să analizeze şi alte mijloace pe care ţara noastră le poate oferi Alianţei. Poziţia actuală a României poate părea surprinzătoare acum, deoarece înainte cu o săptămână preşedintele Iliescu susţinea ideea unui război contra Irakului numai pe baza unei rezoluţii ONU. Iniţiative precum cea a "Grupului de la Vilnius", la care a subscris şi România, au conturat schimbarea cu 180 de grade a poziţiei ţării noastre, care a ales să meargă pe mâna NATO - aripa americană. Ceea ce a influenţat decizia României este probabil hotărârea cu care America este decisă să înceapă războiul, în condiţiile în care replica Europei este amânată la nesfârşit, propunându-se unele iniţiative care nu rezolvă problema: gen trimiterea "căştilor albastre" în Irak - susţinute de Franţa, Germania, Rusia şi China. Adică exact statele din Consiliul de Securitate al ONU cu drept de veto contra rezoluţiei americane şi, atenţie, între ele se află statele care deja au utilizat dreptul de veto contra Americii în cadrul NATO. România a luat o hotărâre grea şi poate înţeleaptă: întreaga lume se pregăteşte de război şi aproape nimeni nu-şi mai poate permite luxul de a aştepta poziţia oficială a Europei până la viitorul summit european din 17 februarie. Aşa cum pentru războiul din Kosovo, România a hotărât că trebuie să se alăture NATO, acum prin poziţia sa de membru trebuie să şi acţioneze. Războiul din Irak înseamnă de fapt bătălia pentru petrol: în condiţiile grevei venezuelene şi ale micşorării stocurilor americane, aurul negru din Golful Persic atrage ca un magnet atenţia Washingtonului. După terminarea războiului în Golf, Pentagonul crede că marile companii petroliere americane ar trebui să ocupe un rol principal, lăsând doar loturi de consolare Rusiei, o parte onorabilă firmelor britanice şi, dacă este posibil, absolut nimic altor societăţi europene. În condiţiile în care Rusia tocmai a semnat un acord important cu Irakul, iar Germania are puternice interese în zonă, petrolul este cauza ascunsă a acestui conflict armat a cărui sursă nu sunt cine ştie ce legături teroriste ori armamente periculoase, ci sectorul petrolier şi energetic irakian. Acest lucru este de natură să liniştească spiritele agitate de perspectivele unui nou război de proporţii la care tocmai acum România a semnat de prezenţă: bombele marelui conflict din Golf, început şi sfârşit pentru petrol, nu au decât o ţintă: înfrângerea regimului de la Bagdad şi obţinerea aurului negru irakian.