Că atingerea unui punct de vedere comun în privinţa rezolvării "problemei irakiene" este greu de realizat nu mai este de mirare pentru nimeni. După ce ţările membre NATO abia-abia au ajuns la un consens în ce priveşte măsurile de apărare a Turciei în cazul unui atac, în sânul Uniunii Europene şi la ONU lucrurile sunt încă destul de încâlcite. Oricum aceste neînţelegeri au fost pretextul pentru afişarea în ultimele luni a unui comportament diplomatic în care tocmai diplomaţia a lipsit uneori. În temeinica lor convingere că dreptatea este întotdeauna de partea lor, mai ales dacă sunt cei mai puternici, americanii, prin vocea lui Donald Rumsfeld, s-au răţoit la francezi numindu-i "naţiune de mâna a doua". Numai pentru că aceştia nu sunt de acord cu logica războiului şi au făcut din opoziţia faţă de Statele Unite o caracteristică a acţiunilor lor internaţionale. "Merde!" (rahat, pe româneşte) şi-au spus în barbă francezii, care au iertat dar n-au uitat. Iar ocazia de a se răcori la rândul lor nu a întârziat să apară. Victimele au fost România şi Bulgaria care şi-au permis (în opinia lui Jacques Chirac cu nonşalanţă) să susţină punctul de vedere american. Nu comentăm acum dacă acesta este sau nu cel corect. Dar spunem că ţările candidate la UE nu sunt singurele care au adoptat această poziţie. Ea este una comună cu cea a unei părţi din statele membre ale Uniunii Europene: Marea Britanie, Italia, Spania, Danemarca etc. Deci ţările candidate nu s-au opus Uniunii Europene (care până la urmă a ajuns la un compromis înclinând spre dorinţa americanilor), ci doar unui grup de ţări al cărui purtător de cuvânt s-a făcut Franţa.
     Dincolo de acest aspect important, dar pe care preşedintele francez l-a trecut cu vederea, nouă ne rămâne să constatăm că Marea Franţă ne tratează cu dispreţ. Acelaşi dispreţ pe care l-am mai întâlnit, e adevărat în presa franceză, care periodic ne numeşte ţigani. Fără discriminare!
     Trebuie să remarcăm în acest context reacţia promptă, fermă şi corectă a preşedintelui Ion Iliescu şi a primului ministru Adrian Năstase. Cu ironia fină care-i face discursul admirat dar şi temut, primul ministru a lăsat să se înţeleagă că, prins în corzi, Jacques Chirac i-a certat pe cei mai slabi, ameninţându-i chiar voalat că şi-ar fi periclitat şansele de integrare în UE. Chiar dacă trebuie "să intrăm în graţiile motorului Europei (Franţa şi Germania)" nu putem să renunţăm la propriile opinii şi direcţii de acţiune. Am învăţat în ultimii ani că nu este profitabil să negociem în genunchi. Iar preşedintele Iliescu şi premierul Năstase au arătat acum că nu mai suntem dispuşi la un astfel de exerciţiu de gimnastică.
     Iar expresia "Merde!" a intrat în folclorul politic într-o circumstanţă similară. Ea a fost rostită de generalul napoleonian Pierre Carbonne, - comandantul Corpului de Gardă francez, în cursul bătăliei de la Waterloo când generalul englez Maitland (remarcaţi similitudinea!) i-a cerut să se predea. Este o expresie a frustrării, a neputinţei, a acceptării scrâşnite a unei situaţii pe care nu o poţi controla. Credem totuşi că Franţa se va putea controla de-acum înainte şi resentimentul, căruia i-a dat glas preşedintele său, nu va umbri luciditatea şi logica de construcţie a unei Europe Unite. Mai ales că aceasta vine în sprijinul ideii franceze de împiedicare a hegemoniei Statelor Unite!