Într-un articol recent, ziarul britanic "Financial Times" constata ceea ce în Europa se ştie despre ţara noastră de multă vreme: "România nu mai este o ţară francofonă". În acest sens se afirmă că poziţia proamericană a ţării noastre este umilitoare în special pentru preşedintele francez Jacques Chirac, deşi România a păstrat mereu o afinitate specială pentru sora ei mai mare, Franţa. În Europa, diplomaţii francezi nu mai recomandă România ca ţară francofonă, deoarece aici cultura s-a americanizat şi toţi tinerii vorbesc limba engleză. Mai mult, comentatul sprijin acordat de România Americii în problema Irakului se referă la interese pe termen scurt, dar reflectă şi sentimentele proamericane crescânde ale populaţiei. Însuşi ambasadorul român de Externe, Mircea Geoană, este apreciat drept "mai american ca americanii" atât pentru stilul său, dar şi pentru politica sa promovată, cât şi prin faptul că el consideră că guvernul trebuie să se concentreze mai degrabă asupra admiterii în NATO din 2003 decât asupra posibilităţii îndepărtate de aderare la UE în 2007. Poziţia vădit proamericană a început să fie sesizată anul trecut în chestiunea CPI, când Bucureştiul a încheiat un acord bilateral cu SUA de neextrădare a cetăţenilor americani către proaspăt creata Curte Penală Internaţională, atrăgându-şi critica UE.
     Totuşi, România nu trebuie să uite că, indiferent de declaraţiile şi spontaneităţile de conjunctură, acelaşi preşedinte francez Chirac a fost cel care la nivelul anului 1999 a susţinut România din răsputeri la Madrid, atunci când ţara noastră era departe de a fi în cărţile NATO şi la vremea când lumea nu cunoscuse ameninţarea directă a terorismului. România nu poate să uite, de asemenea, că recunoaşterea internaţională la nivel cultural şi artistic o are cel mult tot în Franţa şi în vechiul continent: amintim doar pe Eugene Ionesco, Tristan Tzara, Mircea Eliade şi că gândirea noastră academică are pe mai departe mult mai multe în comun cu cea franceză şi europeană în general, decât cu stilul american. Şi totuşi, în scrisoarea transmisă de premierul britanic lui Adrian Năstase apare net că Germania şi Franţa nu au fost de acord ca România să fie invitată în prima zi a dezbaterilor UE pentru declaraţia comună asupra Irakului. Aici probabil a apărut atitudinea de răceală pentru că, tot acolo, în forurile înalte europene, România, la fel ca alte ţări est-europene a semnat controversata scrisoare a "Grupului de la Vilnius", o iniţiativă pur-sânge americană, mai precis a lobby-stului Bruce Jackson. Talentul acestui american pentru persuadarea statelor fost comuniste se extinde şi în sfera militară, Bruce Jackson fiind şi cel care a reuşit să convingă Polonia în favoarea achiziţionării avionului de lupte F-16 fabricat de compania sa Lockheed Martin, în defavoarea avionului francez Rofalle şi a unei oferte anglo-suedeze. Strigătul puternic al lui Chirac la adresa României este un nou exerciţiu de luptă şi impunere în războiul pentru cucerirea importantei pieţe de armament din centrul şi estul Europei în care însă America îşi adjudecă set după set până la victoria finală. Şi, în vreme ce Franţa gafează prin punerea la colţ a României, Casa Albă declară pe marginea declaraţiei-şoc a preşedintelui francez că îşi va sprijini aliaţii din Europa de Est, afirmând că aceste state ştiu ce înseamnă să trăieşti sub tiranie. Pentru că, un lucru foarte important, America a sesizat că România, alături de statele est-europene, nu vrea să se mai întoarcă la tiranie nici dacă aceasta înseamnă o suveranitate limitată într-o Europă în care îşi doreşte atât de mult un loc sub soare, preferând să îşi afirme, cu riscurile de rigoare, statutul de ţară americanofonă.