Am aniversat zilele acestea 218 ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, cei trei moţi de cremene cum n-au fost alţii să le semene. Pretindem că ne cunoaştem istoria, că purtăm icoanele bravilor eroi şi martiri în adâncul sufletului, că din când în când medităm asupra faptelor lor de o tulburătoare semnificaţie românească şi europeană. Ştim pentru ce au fost traşi pe roată Horea şi Cloşca, ştim că împăraţii Vienei şi acoliţii lor maghiari vedeau în ei exponenţii revoltei moţilor, a ardelenilor, a dorinţei lor de libertate socială şi naţională, de a avea drepturi egale la fel cu a celorlalte naţionalităţi conlocuitoare. Lăsăm să cadă pleoapele peste ochi şi vedem aievea arzând conacele nemeşilor şi grofilor, a gornicilor mai mari peste păduri, din care lor li se interzicea să taie un fir de brad, vedem armatele lui Bukow distrugând bisericile ortodoxe şi impunând cu forţa o credinţă străină neamului, vedem porţi de oraşe şi sate stropite de sângele marilor martiri. Din păcate, ne pierdem în straturi şi aluviuni folclorice şi plângem ca-ntr-o dulce baladă chinurile lor îndurate. Mai vedem pădurea Scorucetului unde Horea şi Cloşca au stat ascunşi ca într-un cuib de vulturi, îndurând o iarnă aspră. Dar ni se arată celor cu inima curată şi dragoste de marii martiri şi cei care i-au trădat pe Horea şi Cloşca pentru un pumn de arginţi. Nu suntem drepţi şi cinstiţi, dacă nu recunoaştem adevărul că românii s-au dezbinat întotdeauna, s-au vândut unii pe alţii, s-au trădat, aşa cum o fac şi acum. Urmaşii lui Horea au rămas să-l cânte în balade, în doine de jale, să-i închine poeme de slavă.
     Strănepoţii lui au rămas din păcate tot săraci, batjocoriţi de soartă, umiliţi şi ciopârţiţi (la figurat) de o politică străină spiritului locului, a ardeleanului. Drumurile arată ca pe vremea lui Horea, pădurile sunt tăiate şi exploatate de mai marii zilei, oamenilor rămânându-le cioatele sau câte o doborâtură de vânt. Fără îndoială, unele progrese s-au făcut pentru că ne-a mânat din urmă istoria, dar mai sunt moţi care-şi duc morţii agăţaţi în prăjini la locul de veci, care orbecăiesc la lampa cu petrol, iar când cad zăpezile cele mari sunt izolaţi cu totul de lume. Mulţi copii de moţi n-au văzut încă un film, n-au ajuns să vadă Dealul Furcilor unde au suferit groaznicul supliciu Horea şi Cloşca. În schimb, Nuţ Mătieş, cel care l-a vândut pe Horea cătanelor împărăteşti, se descurcă şi azi mai bine decât cei care cred în adevăr şi dreptate.
     Măcar Horea i-a speriat de moarte pe habsburgi, dar moţii de azi se lasă păcăliţi de grangurii vremii, sperând întru ivirea unui alt Horea. Comuniştii şi mai nou alţii ce se trag din stirpea lor le-au adormit conştiinţa, folosind drogul promisiunilor, al vorbelor de clacă. În schimb, propagandiştii şi cântăreţii comunişti au luat şapte rânduri de piei de pe trupul baciului din Albac, tăbăcindu-le cu imnuri de slavă, dar viaţa a rămas pe mai departe un calvar. Nu înălţând monumente eroilor, deşi şi acesta e un lucru bun, le cinstim memoria şi jertfele, ci luptând pentru ca idealurile pentru care şi-au dat viaţa să devină fapte. Din păcate, sindromul Scorucetului mai întunecă încă mintea unor oameni, îi fac pe urmaşii urmaşilor lui Horea să se urască în loc să-şi unească forţele pentru a-şi făuri o viaţă mai bună. Când vom scăpa de blestemul Scorucetului, când acesta va deveni un simbol al unităţii întru mai binele moţilor? Vor mai trece ani şi Gorunul lui de la Ţebea îşi va fi pierdut verdele crengilor. Dar de bună seamă că din ghindele lui vor răsări vlăstare şi mai puternice. Iartă-ne, baciule Horea, pentru că nu putem să ajungem măcar la vârful opincilor tale!