"Şoc", acesta este cuvântul cel mai mult vehiculat în relatările privind asasinarea premierului sârb Zoran Djindjici şi ecourile tragediei în ţara sa şi în lume. Şocant, într-adevăr, asasinatul cu pricina nu a fost prea surprinzător pentru cei care ştiau că asupra lui Djindjici s-a mai comis în luna februarie un atentat, pus în legătură cu eforturile guvernului de la Belgrad de a combate crima organizată sau, mai pe înţelesul tuturor, corupţia, având drept nucleu indestructibil economia subterană. Cât de deranjante sunt pentru marii infractori (neprinşi) demersurile privind diminuarea corupţiei s-a văzut şi din eşecurile acţiunilor anticorupţie de la noi, chiar şi când acestea au fost mai mult mimate. Nemulţumirile pe care le-a trezit pachetul anticorupţie al Guvernului Năstase, inclusiv în rândurile parlamentarilor pesedişti, reprezintă un bun exemplu în acest sens.
     Dar să nu-i nedreptăţim, totuşi, pe români, în condiţiile în care două rapoarte occidentale despre corupţia din Europa de sud-est arată o situaţie extrem de familiară, adică un public dezgustat, total lipsit de încredere în instituţii, o presă temerară, dar supusă unor presiuni crescânde, o abundenţă de comitete, comiţii şi reglementări. Astfel, potrivit unui raport USAID care monitorizează situaţia din Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, România şi Serbia, percepţia generalizată este că instituţiile publice sunt corupte, cele mai scandaloase situaţii întâlnindu-se în vămi şi agenţiile de privatizare. Populaţia nu crede că statul este capabil să limiteze corupţia, cei mai pesimişti fiind românii, macedonenii şi sârbii.
     Conform unui al doilea raport, intitulat "Anticorupţia în sud-estul Europei: primii paşi, primele politici", deşi presa din zonă expune numeroase cazuri de corupţie, există o puternică tendinţă de a pune pumnul în gură publicaţiilor incomode, prin mecanisme diverse. Pe de altă parte, în toate ţările menţionate se înregistrează un val de iniţiative instituţionale care încearcă să domolească flagelul corupţiei. Serbia, de exemplu, are din noiembrie 2001 un Consiliu de Luptă împotriva Corupţiei investit cu rolul de a face recomandări guvernului. După ce a declanşat un imens scandal de presă, publicând liste cu "agamani", Consiliul a propus guvernului legi pentru conflictul de interese, averile demnitarilor şi finanţarea partidelor politice. Ulterior a apărut şi un Comitet de Luptă împotriva Corupţiei, cu echipe mixte de procurori şi poliţişti. Macedonia a înfiinţat anul trecut Comisia de Stat Anticorupţie, formată din avocaţi şi economişti numiţi de Parlament. Dar legea a fost astfel concepută încât numirea să fie amânată până după alegerile din septembrie, fapt care a scandalizat zadarnic presa. Croaţia are un departament anticorupţie în cadrul Agenţiei pentru Securitatea Statului, subordonată guvernului. În Albania, un comitet interministerial a adoptat un Plan Anticorupţie care ar trebui implementat de un Grup de Monitorizare a activităţilor anticorupţie. În octombrie 2001, guvernul bulgar a adoptat o Strategie Naţională Anticorupţie iar ulterior şi un program de implementare a acesteia. În plus, a creat un Comitet Special de Coordonare a Activităţilor Anticorupţie, condus de ministrul Justiţiei. În 2002, un Plan de Operaţiuni pentru Aplicarea Strategiei Naţionale Anticorupţie a fost convenit cu organizaţii nonguvernamentale. Trebuie să admitem că toate acestea ne par foarte cunoscute, România excelând la capitolul inventivitate în privinţa măsurilor anticorupţie. La fel de bine stăm şi la capitolul "sfântă indignare". Ca dovadă că atât preşedintele Ion Iliescu cât şi premierul Adrian Năstase i-au împuşcat verbal pe marii corupţi, asemenea omologilor lor din ţările sud-est europene. De căzut n-a căzut însă decât Dan Ioan Ţipei, mâna dreaptă a lui Medinţu, ex-vicepreşedintele PSD Arad, arestat de PNA cu 11 zile în urmă. Ţipei, Dumnezeu să-l ierte, şi-a tras singur un glonţ în cap.