Aflată în al treilea an de creştere economică, cu una dintre cele mai ridicate rate din Europa, România a reuşit să atragă mai mult de un miliard de dolari din investiţii străine directe, deşi autorităţile mizau pe intrări de capital mult mai mari. Invitarea României pentru a adera la NATO, care reprezenta o certitudine încă de la jumătatea lui 2002 şi stabilirea ca dată concretă de accedere în UE a anului 2007, sunt două mari garanţii de credibilitate "neexploatate" încă suficient de investitori. Motivele: problemele pe care le au marile companii la ele acasă, dar şi "faima" pe care şi-a construit-o România ani de-a rândul, din cauza legislaţiei confuze, a mediului de afaceri neprielnic şi a birocraţiei. Adăugaţi la toate acestea şi extrem de spinoasa problemă irakiană şi veţi constata că, din păcate, nici în 2003 perspectivele nu sunt încurajatoare. "Ultimii zece ani au dovedit că ţările care au reuşit să absoarbă investiţii străine directe au avut cel mai mare succes în a construi economii de piaţă funcţionale. De aceea credem că este de importanţă crucială pentru ţările din Europa de Sud-Est să atragă mai multe investiţii străine", spunea recent Kalman Mizsei reprezentant al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.
     Experienţa ţărilor vecine a arătat că este de preferat un climat general favorabil afacerilor, creat inclusiv printr-un nivel redus al impozitului pe profit, decât acordarea a tot felul de facilităţi greu de administrat şi care favorizează corupţia. De asemenea, mai importantă decât facilităţile s-a dovedit eliminarea barierelor la intrarea pe piaţă, cum au fost de exemplu restricţiile la cumpărarea de terenuri. Deşi vorbesc de atragerea investitorilor străini, autorităţile române emit acte "neatractive", cum este ordonanţa privind condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească un străin pentru a investi în România. În esenţă o măsură relativ înţeleaptă (înainte orice "mărunţiş" de 4-500 dolari era privită ca o "mare investiţie") guvernul trece oarecum în extrema cealaltă ridicând pragul minim al investiţiei la 100.000 Euro, care în condiţiile menţionate anterior nu generează un efect pozitiv în atragerea unei infuzii masive de capital extern. Cum numai cine nu munceşte nu greşeşte, administraţia a conştientizat neajunsul şi a demarat deja procedurile de modificare a respectivei reglementări, avându-se în vedere scăderea nivelului minim al investiţiei la 50.000 Euro, această perspectivă mai aproape de realitate putând reprezenta un nou început şi mai ales o nouă şansă pentru relansarea economiei. Deocamdată însă, obiectiv vorbind, neavând la dispoziţie prea multe variante, autorităţile trebuie să se descurce într-un fel sau altul şi astfel se văd nevoite să apeleze la mult controversatul acord cu FMI, una dintre puţinele surse mai substanţiale de fonduri străine. Dacă vrem însă bani, trebuie să şi oferim ceva la schimb, pentru că, în lumea de astăzi, nimeni nu este dispus la acte de caritate, totul este o afacere din care se speră în obţinerea unui profit cât mai consistent. Astfel Fondul Monetar Internaţional ne obligă să lichidăm întreprinderile neperformante, să disponibilizăm zeci de mii de muncitori şi alte asemenea "nenorociri" care sunt puse pe spinarea marii instituţii financiare mondiale. Alternativa îmbunătăţirii sensibile a cadrului legislativ, crearea unui mediu de afaceri atractiv, reducerea birocraţiei şi, poate cel mai important, "liniştirea apelor internaţionale" pentru ca "vasele" marilor companii să poată "naviga" în siguranţă şi spre România, este singura viabilă. Ceea ce depinde exclusiv de noi trebuie repede reglementat, iar primii paşi în acest sens au fost deja făcuţi. Bineînţeles că nu trebuie uitaţi nici investitorii autohtoni care pot reprezenta cu adevărat "stâlpii" societăţii României de mâine.