Viaţa românului devine din ce în ce mai greu de suportat. Sosirea primăverii, care de regulă ne ranforsează energiile vitale, nu are darul să ne calmeze şi să ne facă mai optimişti. Dimpotrivă, primăvara lui 2003 aduce cu sine un lanţ întreg de nemulţumiri, de griji, de necazuri şi temeri, de psihoze. Într-o succesiune a acestor temeri pe primul loc se află coşmarul terorist saddamist, practic războiul pe care îl duc americanii şi englezii în deşertul plin de cortine de praf. Într-un sondaj de opinie publicat de un ziar central, 38 la sută din cei întrebaţi de ce se tem cel mai tare, spun că de războiul irakian şi abia pe locul doi se situează nivelul de trai cu 27 la sută, iar cea mai sinistră glumă sunt doar cele patru procente care se referă la corupţie. Straniu şi absurd totodată ori poate că istoria le-a sedimentat în ADN teama de război, un război purtat de alţii contra altora îi frisonează cel mai tare pe români, care deocamdată privesc războiul doar la televizor. Ciudat, nu le e frică de moarte, de calamităţi naturale, de infracţionalitate care atentează la siguranţa şi liniştea publică, ci doar de războiul anti-Saddam. O confuzie generală s-a instalat în firea românului căruia nu-i este teamă nici de boală, nici că poate muri cu zile pentru că farmaciile nu mai vând medicamente compensate, nici că spitalele îşi reduc drastic paturile sau că unele se desfiinţează ca şi cum am avea o sănătate adamică, am trăi într-o lume virgină ce nu cunoaşte boala şi că o va mai duce o viaţă. Oare agricultura care merge prost, sectorul sanitar, problema locuinţelor în gândirea lui să nu aibă nici o influenţă asupra nivelului de trai? Ce să mai vorbim, românul nu se teme nici chiar de Dumnezeu.
     Cetăţeanul anului 2003 nu mai crede decât în economatul de la colţul străzii, ceea ce ne face să credem că i-a coborât creierul în stomac, în apariţia urzicilor şi a salatei, în scăderea facturilor la întreţinere odată cu apariţia sezonului cald, în salarii compensatorii ca o alternativă la drasticele disponibilizări ce se fac în fabricile mamut, care produc pe stoc şi nu le cumpără nimeni produsele. Şi în timp ce sindicaliştii blochează oraşe, străzi, artere de circulaţie şi vor să negocieze cu guvernul soluţii de supravieţuire, o frenezie reformatoare agită mai multe ministere. La sănătate, a început ofensiva reducerii paturilor de spital, la educaţie se va umbla la organigramă, Cozmâncă induce frisonul regiunilor administrative, la privatizare se vorbeşte de concedieri, la agricultură începe o campanie de schimbare la faţă a fermierului român, la transporturi se discută despre autostrăzi şi modernizări de drumuri, iar guvernul - mamă a produs un pachet de legi anticorupţie, un fel de varză legislativă. Puterea îşi încoardă muşchii cu ministrele slabe şi apoi va da piept cu sindicatele de la Braşov, Hunedoara etc.
     Partidul de guvernământ se vede acum în situaţia de a face reformele împotriva cărora a militat pe când se afla în opoziţie. De ce timp de doi ani nu s-a făcut nimic şi s-a tras de timp pentru a organiza ipoteticile alegeri anticipate? Fireşte, ca să obţină un nou răgaz din partea UE, motivând ca şi guvernul anterior "că noi vrem să facem reforme dar nu ne lasă poporul". Dacă s-ar fi făcut restructurările la timp, dacă s-ar fi încurajat înfiinţarea unor întreprinderi mici şi mijlocii, ar fi atras întreprinzători privaţi, n-am mai fi avut acum o situaţie explozivă la Braşov şi manifestanţii de acum ar fi avut un loc de muncă. E bine să se ştie că de pe urma războiului cu Irakul vom avea avantaje care ar putea să ne asigure chiar un trai mai bun. Pare cam cinică această judecată, dar foarte pragmatică.