*Războiul din Irak continuă să fie "capul de afiş" zilele acestea, în ciuda "bombei fumigene" care se numeşte Ioana Maria Vlas. Şi, dacă e să vorbim pe bune, cred că reîntoarcerea în ţară a "baroanei FNI" nu va produce în presă decât un şir de idei ipotetice sau un şir de manipulări, că oricum ziariştilor nu li se spune decât atât cât să "intoxice" la rândul lor opinia publică. Două lucruri sunt, totuşi, clare. Femeia pregătită să dea informaţii de mare impact în zona corupţiei este păzită ca "sfintele moaşte", ca nu cumva aceste informaţii să ajungă la urechile poporului... dacă ele fac referire la corupţii din zona puterii. Ba poate că va fi "convinsă" să-şi găsească niscai "complici" printre opozanţi, ca să împlinească în mijlocul unei largi simpatii populare "idealul partidului unic", care face când vrea, ce vrea... Dacă, totuşi, în urma declaraţiilor ei vor ajunge în boxă şi oameni cu relaţii în zona puterii, atunci marele câştig nu va consta în banii returnaţi păgubaşilor, ci în capitalul de încredere pe care-l vor dobândi Justiţia şi Democraţia românească! *Dar să ne întoarcem la acest război, care chiar dacă pare un subiect comod şi prea îndepărtat de noi, ne poate afecta mult mai profund. Orice ar spune pacifiştii care manifestează fervent, acest război nu se duce împotriva amărâtului de popor irakian, ci împotriva unui tiran scelerat al cărui model în viaţă este... Stalin! El însuşi a declarat acest lucru înainte de a ajunge la putere (după ce citise tot ce se putea citi despre Iosif Visarionovici): că va conduce Irak-ul aşa cum Stalin a condus Rusia. Rezultatul se vede. *De fapt Saddam este un amestec ciudat de Stalin şi Haroun al Raşid, pentru că se crede cel puţin legitimat de Allah să conducă Irak-ul, amestecând în discursurile sale conceptele religioase cu ale comunismului de tip asiatic. * Nu aş fi discutat despre Saddam Hussein acum, când evenimentele din Irak au intrat pe o cale ireversibilă şi când deja pe teatrul de război se produc victime şi pagube, dacă nu aş fi auzit unele voci (chiar ale unor analişti politici prestigioşi din ţara noastră) care se exprimă în favoarea unei "lupte româneşti împotriva SUA, alături de marile state democratice europene, Franţa şi Germania". Absurditate mai mare ca asta nici că se poate! Cică, ignorând Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, acţionând dincolo de "umbrela NATO", SUA comite un abuz de mare putere asupra unei ţări mici, ceea ce creează un precedent periculos în lumea asta unipolară (după "liniştirea" Rusiei), în care trăim. Adică unii se tem că America ar putea comite în viitor un abuz asemănător asupra altei naţiuni, când se va simţi deranjată în interesele ei, de la înălţimea autorităţii sale de "jandarm universal" (Unii, mai duri, au folosit chiar termenul de "huligan internaţional"). Nimic mai fals, pentru că, în 1991, SUA a promis că nu va face decât să elibereze Kuweit-ul şi nu va călca pe teritoriul irakian, promisiune pe care a respectat-o (şi rău a făcut, după cum se vede azi şi după cum s-a văzut la 11 septembrie 2001), iar la fel a procedat în cazul Afganistanului, deşi nu exista organism internaţional care să impună o astfel de conduită... cavalerească. *Unii susţin că avem suflete de slugi şi că ne-am transformat repede în lachei ai superputerii americane. (Păi slugi şovăitoare ne dovedim acum, când ne îndoim de succes, doar pentru că vin unele veşti rele de pe front!) Alţii se tem că nemţii şi francezii s-au supărat pe noi. Fraţilor români, eram lachei şi slugi dacă nu luam nici o poziţie de frica "fratelui" sovietic, care ne-a sugrumat cu frăţia lui şi cu binefacerile cu care ne-a blagoslovit prin cele 12 invazii în ţara noastră (de la Cantemir încoace) ultima durând o jumătate de secol... *Se supără Franţa şi Germania? Dar pe ele ce le determină, mă rog frumos, să adopte poziţia "contras"? Nu cumva tot interesul economic de care-i acuză pe americani? Să le reamintim acestor două naţiuni abuzurile lor istorice? Ale Germaniei asupra lumii întregi, iar ale Franţei asupra coloniilor sale (Algeria, Maroc... tot arabi, nu?) *Dar să discutăm despre victimele acestui război, că ele impresionează cel mai mult. Câte vieţi omeneşti poate să coste acest război? Poate vreo câteva zeci de mii, dacă durează. Dacă nu, mai puţin! Atunci faceţi o comparaţie, fiindcă tot sunteţi români paşnici şi miloşi: războiul lui Saddam cu Iran-ul, din anii '80, a costat un milion de vieţi. Cel cu Kuweit-ul, din 1991, cam la fel (deşi nu au fost declaraţii în acest sens). La sfârşitul războiului cu Iran-ul, însuşi "micul Stalin" de la Bagdad şi-a ucis propriii supuşi cu gaze de luptă, sub pretextul că ar fi trecut de partea duşmanului. Rezultat: 5.000 de morţi, kurzi-irakieni, femei, bătrâni, copii... *Şi, pentru că vorbim despre copii, potrivit unui raport UNICEF (structură a Naţiunilor Unite, nicidecum subordonată intereselor americane), în fiecare lună de pace tiranică sub regimul lui Saddam Hussein, în Irak mor cam 5.000 de copii. De boli, de inaniţie etc. Asta înseamnă 60.000 de copii pe an! La care se adaugă zecile şi sutele de mii de irakieni torturaţi, asasinaţi în puşcăriile dictatorului. Nu credeţi, aşadar, că "pacea" lui Saddam face mai multe victime decât un război? Noi, care am suferit sub un regim similar (de fapt, mult mai blând), nu avem dreptul să suferim de orbire. Şi trebuie să înţelegem de ce se supun încă irakienii liderului lor, cu atât mai mult cu cât ştim (din proprie experienţă), cât de greu se deschid ochii unui întreg popor spre democraţie şi civilizaţie!