Joi, 3 aprilie, premierul român a inaugurat Misiunea României pe lângă UE în capitala Europei: Bruxelles. Singura referinţă anterioară la soarta acestei prezenţe oficiale a statului nostru aşa de aproape de mirajul Occidentului a fost afirmaţia belicoasă potrivit căreia clădirea achiziţionată pentru susţinerea acestui nobil scop a fost cumpărată pe bani grei: 7 milioane de euro, când existau pe piaţă oferte imobiliare mai ieftine şi probabil mai potrivite pentru obrazul nostru de ţară în căutarea unei identităţi cât mai pe placul UE care îşi va deschide larg porţile pentru noi în 2007. Prezenţa română în cartierul general al Uniunii s-a suprapus în mod fericit cu turneul- fulger al lui Colin Powell, secretarul de stat american, la sediile NATO şi UE de la Bruxelles, atrăgând atenţia asupra unui fapt care revine obsedant în jocurile geopolitice ale acestor organisme supranaţionale: viitorul relaţiilor transatlantice. Războiul din Irak a divizat o întreagă lume pentru ca acum, în virtutea inerentei sale finalităţi, să unească într-un mod neaşteptat interesele transatlantice. Dacă România a avut curajul să susţină SUA la debutul crizei irakiene, locul ei nu mai poate fi şters din viitoarea Europă şi, după pesimismul din declaraţiile preşedintelui Chirac, potrivit cărora ţara noastră şi-ar fi ratat şansa de integrare, vine acum afirmaţia CE, al cărei comisar Gunther Verheugen anunţă net: " cel mai mare buget acordat vreodată, în istoria UE, pentru un stat candidat" referitor la finanţarea pentru aderarea României. Este vorba de suma de trei miliarde de euro pe care ţara noastră îi va primi până în 2007, dintre care 1,4 miliarde în 2006. În acest context, poate fi apreciată ca foarte inspirată declaraţia premierului Năstase referitoare la investiţia de 7 milioane de euro de la Misiunea României: simpla dorinţă a statului român de a fi un partener al UE. În relaţiile cu un stat în care vorbeşte puterea militară precum SUA, România a ales să fie de partea asigurării securităţii mondiale şi nu a ezitat să se implice în conflict, iar în dialogul cu un organism precum UE, în care primează interesele economice, autorităţile române au înţeles că trebuie să fim luaţi în serios şi au investit. Şi de o parte, şi de alta, România, în mod surprinzător, începe să culeagă primele roade: participarea la reconstrucţia Irakului şi consistentul ajutor de integrare, demonstrând că uneori politica aproape duplicitară poate deveni o reţetă de succes în relaţiile internaţionale. Deşi Romano Prodi, preşedintele CE a afirmat: "România nu poate avea un viitor economic în Europa şi unul militar în SUA", zorii unui nou timp mai bun pentru ţara noastră se conturează odată cu strivirea regimului de la Bagdad. Apoi, Misiunea României în UE este liantul prin care s-ar putea face primii paşi în cooperarea interatlantică dintre o Europă, care recunoaşte că a greşit în abordarea sa din criza irakiană, şi Statele Unite, care demonstrează, pur şi simplu, că îşi păstrează, fără drept de apel, poziţia de primă mărime a lumii. Totul stă însă în cum înţeleg să continue să avanseze oficialii români pe acest teren propice de reunificare a intereselor occidentale şi, pentru că toate drumurile duc acum la Bruxelles, de unde începe să se construiască noua lume multipolară pe interese comune americano-europene, România poate deveni unul din cele mai mari şi mai importante state membre. Dimensiunea, potenţialul său de dezvoltare, valoarea populaţiei, poziţia geostrategică şi, nu în ultimul rând, inspiraţia din politica sa externă, autorizează România, cel puţin să ceară să-şi impună acest lucru pe care însăşi Franţa acum, prin ambasadorul său, este nevoită să îl recunoască.