Felul în care irakienii de rând privesc intervenţia militară din ţara lor a fost pe tot parcursul celor trei săptămâni de lupte grele o mare necunoscută, speculată cu vârf şi îndesat de pacifiştii autentici sau de ocazie. Chiar numele acţiunii "Libertate pentru Irak" a făcut obiectul unor usturătoare comentarii antiamericane, mai ales în presa din Franţa, Germania şi Rusia. Ironia sorţii a făcut ca miercuri, 9 aprilie, în timp ce ruşii demonstrau de mama focului împotriva războiului, cerând încetarea lui imediată, irakienii din Bagdad să iasă în stradă pentru a le mulţumi aliaţilor. Imaginile cu irakieni nervoşi lovind cu sete şi incendiind portretele lui Saddam Hussein sau cele cu spânzurarea simbolică şi demolarea unor statui ale dictatorului au făcut înconjurul lumii, ele resuscitând automat comparaţia cu revoluţia română din 1989. Respectiva comparaţie, preluată inclusiv de unele posturi de televiziune autohtone, prin comentarii mai mult sau mai puţin pertinente, l-a scos din sărite pe Mircea Dinescu, aterizat în show-ul lui Marius Tucă direct de la sindrofia oferită de regele Suediei aflat în vizită la Bucureşti. Emil Hurezeanu, celălalt invitat al emisiunii n-a prea reuşit să stăvilească elanul protestatar al poetului - dizident care i-a aruncat şi i-a tocat în aceeaşi oală pe americani şi pe guvernanţii României, deplângând soarta irakienilor pândiţi de nenumărate pericole. În opinia lui Dinescu, cel mai mare dintre acestea ar fi să împărtăşească soarta majorităţii românilor care, la 13 ani de la revoluţie, au ajuns să-l regrete pe Ceauşescu.
     Mult mai încântaţi de cele întâmplate la Bagdad s-au arătat irakienii din România, abordaţi de mai toate posturile de televiziune. Admiţând că ei sunt mai în temă decât noi ar trebui, poate, să ne bucurăm pentru irakieni, chiar dacă pe cei mai mulţi frica de Saddam şi de gărzile lui faimoase i-a ţintuit în case, unde numai Allah ar putea şti pentru ce se roagă. În cazul în care în locul dictaturii şi al sărăciei crunte ei îşi doresc democraţie şi economie de piaţă, dacă vor fi ştiind sărmanii ce înseamnă acestea, s-ar putea ca americanii să fie exact forţa de care au nevoie pentru a le obţine, deşi mulţi le-au atribuit acestora exclusiv intenţii malefice şi pulsiuni imperialiste. Cert este că administraţia SUA va da bani grei pentru reconstrucţia Irakului. Problema, semnalată de "Washington Post", este că încă nu se ştie cui vor fi atribuiţi aceşti bani de care şi România îşi leagă mari speranţe. În Congresul american a început o amplă dispută privind condiţiile de acces la respectivele resurse. În funcţie de interesele financiare pe care le reprezintă, parlamentarii americani susţin egalitatea şanselor pentru toate marile companii din lume sau, dimpotrivă, limitarea acestora. Colac peste pupăză a apărut şi o divergenţă între americani şi englezi, britanicii susţinând implicarea tuturor ţărilor lumii în reconstrucţie. Practic suntem martorii declanşării războiului financiar din domeniul dezvoltării Irakului post-conflict. Perioada următoare ne va arăta câştigătorii acestui război, la care toată lumea ar dori să participe, indiferent de ce parte a baricadei s-a situat înaintea şi în timpul ostilităţilor din Irak. Cât despre Saddam Hussein, căutat acum cu înfrigurare, prea puţin contează dacă el este viu sau mort. Terifiantă este în schimb "moştenirea" pe care le-a lăsat-o el irakienilor după un sfert de secol de dictatură sângeroasă. Această moştenire va fi, de altfel, cel mai greu obstacol în calea civilizării Irakului.