Apele liniştite ale Europei freamătă puternic acum, paradoxal, după sfârşitul războiului din Irak. Noua Constituţie europeană prinde contur şi membrii Convenţiei Europene s-au decis: vechiul continent este şi va fi creştin. Se rostesc nume importante pentru viitoarea preşedinţie a UE iar cel al premierului britanic Tony Blair pare a fi privilegiat, el fiind drept punctul de legătură şi restabilire a relaţiilor interatlantice. Dar, poate cel mai important lucru este iniţiativa adusă pe tapet acum, după recentul război: necesitatea unei forţe de securitate a Europei. Şi un fapt deloc neglijabil: continua şi neaşteptata apropiere dintre UE şi Rusia, demonstrată prin mult prea desele întâlniri, următorul summit urmând a avea loc în plină inimă a Rusiei, la Sankt Petersburg. În tot acest domino politic, România poate deveni un jucător cu miză mare dacă ştie să păstreze ceea ce a construit până acum: o relaţie specială cu SUA, parcurgând concomitent foaia de parcurs pentru UE în condiţiile în care cireaşa de pe tort o reprezintă proaspăt parafatul tratat româno-rus. Deşi ministrul rus prezent la Bucureşti a afirmat net: "nu este timpul pentru poduri", se pare totuşi că este vremea pentru consolidarea structurii europene, cel puţin aşa o demonstrează această iniţiativă a "vechii Europe" de a-şi constitui forţa de securitate. Momentul este bun: clipa de respiro necesară redefinirii relaţiilor interatlantice după Irak, terenul propice: SUA şi NATO îşi vor deplasa bazele către "noua Europă" şi reprezintă un proiect realizabil, fiind prezent, deşi mai mult în culise, pe agenda de lucru a Uniunii. Braţul armat al UE, Uniunea Europeană Occidentală, păstrat îndelung în umbră din motive strategice şi economice, poate fi acum prezentat în plină lumină, atestând ceea ce este de fapt: dovada unei Europe revigorate care poate conta pe resursele şi capacităţile militare de la Atlantic până la Urali. România este mai mult decât invitată la acest viitor gigant de tip NATO: şeful diplomaţiei române, Mircea Geoană, a participat, în premieră, la sfârşitul săptămânii trecute la o dezbatere informală a miniştrilor europeni de externe pe teme privind politica externă şi de securitate a structurii comunitare. Dincolo de tatonări, recenta scrisoare, semnată de Tony Blair, pentru susţinerea aderării României la UE cuprinde un fapt îmbucurător: "România şi Marea Britanie sunt mai apropiate ca oricând"- aşa declară viitorul, poate, preşedinte al Europei. Păstrând proporţiile, cele două ţări împărtăşesc aceeaşi poziţie pe harta geostrategică: rolul Marii Britanii este acum cel de a restabili puntea de legătură dintre SUA şi lumea europeană, în vreme ce România marşează puternic în direcţia consolidării podului către Rusia din dubla sa postură de graniţă atât a NATO, cât şi a UE. " O nouă Europă" este formula tot mai des pomenită în declaraţiile oficialilor, iar forţa de securitate europeană este mâna armată care va face ca această sintagmă să păşească în realitate, calmând furtuna din relaţiile internaţionale şi restaurând locul vechiului continent în ierarhia lumii. Iar iniţiative precum ''Forumul cooperării descentralizate franco-române'', ce se desfăşoară în prezent la Sinaia, reprezintă mai mult decât refacerea relaţiilor şifonate după momentul Irak, el fiind primul gest pentru reprimirea României în familia europeană, cu atât mai important cu cât iniţiativa consolidării securităţii europene este de inspiraţie franceză.