Încerc de mai multă vreme să scap de o idee şi anume aceea că în România se munceşte foarte puţin, motiv pentru care n-ai cum să faci paşi înainte, că politicienii şi guvernanţii ce au datoria de a asigura membrilor societăţii o creştere a productivităţii, a bunurilor de consum şi de aici un trai cât de cât rezonabil, ca să nu spunem decent, întrucât ni s-a strepezit sufletul de câte ori l-am auzit, au sufletul foarte larg. De unde o viaţă îndestulătoare când o ducem numai într-un repaos? Cred şi sunt convins că suntem ţara în care se munceşte cel mai puţin, unde se taie frunză la câini, suntem ţara cu cei mai mulţi paraziţi sociali, delincvenţi, cerşetori şi munca este pur şi simplu dispreţuită de tot mai mulţi români. Zilele fără muncă, scăldate în miasme de mititei şi fluvii de bere ni le dă biserica prin calendarul său plin de sărbători cu nume de sfinţi, ni le dă tătucul stat drept recompensă pentru că tăcem, nu mârâim, nu mişcăm în front.
     Iată, îmi vin în minte două exemple elocvente, ilustrative pentru punctul meu de vedere, dar nu numai al meu, ci al tuturor celor ce robotesc zi şi noapte pentru a-şi încropi un trai acceptabil: în decembrie 2002 - ianuarie 2003 Guvernul i-a cadorisit pe români cu aproape trei săptămâni de tras pe dreapta; în 2003, am avut un Paşte lung, spre bucuria soboarelor de preoţi şi un întâi mai foarte muncitoresc, românul primind un cadou de aproape zece zile. Să adăugăm luna de concediu legal şi aritmetica ne spune că fiecare om al muncii din România beneficiază de şaizeci de zile libere, plus cincizeci şi două de duminici, plus cincizeci şi două de sâmbete libere, ca să nu mai punem la socoteală "vinerile scurte" pentru a nu fi acuzaţi de meschinărie. Se pare că Guvernul vrea să-l copieze pe Jules Verne cu celebrul său roman: "Doi ani de vacanţă".
     Straniu mi se pare că zilele de repaos au fost decretate de Guvern ca obligatorii. Patronii s-au temut să lucreze în aceste zile de teamă să nu fie amendaţi. Şi asta se întâmplă nu în Germania, în Japonia sau Coreea de Sud, nici pe vremea lui Stahanov, ci în dulcele, ondulatul şi somnorosul nostru plai mioritic. Să impui măsuri într-o ţară cu tot mai puţini muncitori şi din ce în ce mai mulţi pensionari, într-o lume unde productivitatea muncii tinde spre zero, mi se pare a fi un sabotaj pe faţă. Dacă prin adiţionare ajungem la respectabila cifră de una sută şaizeci şi patru de zile de antren şi voie bună, cum să crească PIB-ul, cifrele de afaceri, beneficiile, întreprinderilor de stat ca să-şi poată achita obligaţiile la buget şi să putem menţine în stare de funcţionare sectorul sanitar, de învăţământ, cultura şi armata?
     Nu zicem că românii n-ar fi obosiţi şi că au nevoie de recuperări mai lungi decât semenii lor cruţaţi de trauma comunistă, dar nici chiar aşa. În nici una din ex-colegele noastre de lagăr bolşevic nu vei întâlni ca la noi dispreţul faţă de muncă. Într-o tranziţie normală, după o revoluţie netrucată cum susţin unii politicieni, nu se face aşa ceva. Acestea sunt gesturi sinucigaşe nici măcar pe termen lung ci imediat. Negăsind soluţii viabile guvernanţii se pierd în improvizaţii ce seamănă cu bacşişuri date populaţiei în încercarea disperată de a le perverti conştiinţele. Din păcate, la aşa clasă conducătoare, aşa popor. Dacă i-ai explica românului că trăieşte prost pentru că munceşte prost îţi faci din el un duşman de moarte. Dacă spui că treburile merg prost în ţară din cauza celor care o conduc, rişti să fii făcut "defăimător de ţară", că aduci "ofensă autorităţii". Vor vedea autorităţile când vom fi o ţară de şomeri şi pensionari cine îi va salva de presiunea socială.