Secetă mare. Cea mai drastică din ultimii 50 de ani. Pârjol. Culturi agricole calamitate pe zeci de mii se hectare. Pagube importante pentru agricultori. Mai ales pentru cei din gospodăriile individuale, care neavând ce să vândă din producţia anului în curs, nu vor avea nici banii necesari pentru reînceperea unui nou ciclu productiv. În anul care vine pâinea va fi mai scumpă din lipsa grâului din producţia internă. Peste scumpirea la toate produsele pe care creşterea preţului la motorină (datorată deciziei PETROM de a nu mai livra decât motorină EURO III) o va aduce începând de mâine. Prea puţin sprijin din partea guvernului pentru micii agricultori, care sunt lăsaţi să se descurce cum or putea. Asta dacă nu se hotărăsc să-şi pună pământul în comun pentru crearea de mari exploataţii. O dorinţă guvernamentală explicabilă în condiţiile în care o agricultură modernă se poate face doar pe suprafeţe întinse. Argument: recensământul agricol a relevat faptul că 4,74 milioane de exploataţii şi gospodării individuale deţin 133 de mii de tractoare, adică un tractor la 36 de gospodării. În schimb, 23 de mii de unităţi cu personalitate juridică, din care cea mai mare parte aparţin încă statului, deţin peste 40 de mii de tractoare, adică 2 tractoare pe unitate. Acelaşi recensământ a arătat şi că în ultimii zece ani efectivele de animale au scăzut drastic, dar că cea mai mare parte a efectivelor se află în gospodăriile individuale: bovinele în proporţie de 95,3 % şi ovinele 98%.
     Toate aceste date vorbesc grăitor despre starea proastă în care se află acum sectorul agricol în România, sector în care sunt ocupaţi peste 40% din cetăţenii ţării conform datelor Recensământului populaţiei. Iar dacă vrem să facem faţă cerinţelor de pe piaţa Uniunii Europene - comunitate în care sperăm să ne integrăm în 2007, trebuie să devenim mai eficienţi. Altfel sărăcia din mediul rural se va agrava devenind lucie. Migraţia populaţiei spre oraşe va fi mai accentuată, deşi în primii ani după 1989 s-a constatat un fenomen invers. Datorat poate şi retrocedării terenurilor către cei care le-au deţinut. S-a produs atunci o fărâmiţare a exploataţiilor agricole care stă la baza necazurilor ce se petrec acum în agricultură. S-a argumentat atunci cu mult entuziasm că în perioada interbelică România era grânarul Europei, iar majoritatea exploataţiilor erau ţărăneşti, individuale. Dar între timp tehnologiile de cultură agricolă s-au dezvoltat, devenind imposibil de aplicat pe suprafeţe mici. După cincizeci de ani în care au fost lipsiţi de proprietatea pământului, ţăranilor le vine greu acum să se asocieze, chiar dacă li se spune că tot proprietari vor fi, dar se va schimba numai modul de exploatare.
     O ştire: pentru a-i învăţa pe ţărani ce înseamnă o exploataţie agricolă modernă, pe mari suprafeţe, Ministerul Agriculturii a încheiat un acord de colaborare cu guvernul SUA, care va trimite specialişti în satele româneşti. Venirea lor înseamnă oare şi acceptarea introducerii în cultură pe scară largă a plantelor modificate genetic? Dar normele Uniunii Europene interzic ţărilor membre cultivarea lor.
     Dilemele guvernului, dar şi ale tuturor celor implicaţi în agricultură sunt deci destul de mari: exploataţii mici şi sărace sau exploataţii mari şi bogate pentru care guvernul acordă facilităţi şi subvenţii; populaţie masiv ocupată în agricultură şi săracă sau migraţia populaţiei spre oraş (unde industria cel puţin în acest momemnt nu poate absorbi atâta forţă de muncă) şi tot săracă. Acceptarea fără rezerve a normelor UE sau cedarea în faţa SUA (aşa cum s-a întâmplat în cazul Curţii Penale Internaţionale)?